Relu Dracea si Marian Minca sunt “vedetele” Spitalului Casa Austria din Timisoara. Ii cunoaste tot personalul, pacientii ii privesc ca pe niste eroi. Dupa ce au infruntat moartea si, de la 10% sanse de supravietuire, cat le dadeau medicii in primele zile, au ajuns la un pas de externare, minerii supravietuitori de la Anina au acceptat sa povesteasca prin ce au trecut.
Cu toate ca are o mare suprafata a corpului arsa, Relu Dracea (35 de ani) e un om plin de optimism. Ranile i se vindeca destul de repede si, la exact o luna de la producerea deflagratiei de la abatajul 686-A, este sigur ca va pleca acasa in cateva zile.
Ii vine destul de greu sa vorbeasca despre explozie. Incurajat de sotia sa, ne povesteste prin ce a trecut. “Am intrat in mina pe la ora 3.30 si ne-am apucat de incarcat. Nici nu am mancat si ne-am apucat de lucru. Dupa ce am umplut cinci vagoane ne-am retras cativa metri sa manca si sa bem apa. Am simtit suflul, pentru o fractiune de secunda. Era ca un vant, dar cu foc. Am cazut secerat. Imi amintesc ca ma cara un maistru, Nelu Bubulescu, impreuna cu un coleg, nu mai stiu cine. L-am intrebat ce s-a intamplat si mi-a zis sa tac, ca e bine ca am scapat asa”. Spune ca a avut noroc, pentru ca cei care l-au scos din mina au incalcat regulile si si-au riscat viata. Din momentul deflagratiei si pana cand starea lor s-a stabilizat, la Timisoara, minerii nu isi mai aduc aminte mare lucru.
„Dupa ce ma fac bine, plecam toti in Italia”
“Ne-au dat calmante intruna, ca altfel cred ca muream de durere. Imi amintesc ca vedeam numai bile in salon. Cadeau peste mine. Am avut noroc cu medicii de aici. Datorita lor m-am nascut a doua oara”, spune Dracea.
Sotia sa, Georgeta, care in ultima luna a trait mai mult pe holul spitalului sau in masina, pe drumul dintre Anina si Timisoara, a aflat de accident la cateva ore. “A venit unul la mine si mi-a spus ca Relu e mort. Mi-a zis: vrei sa crezi, bine, nu, bine, si a plecat. Apoi a venit un prieten si mi-a zis: esti tare? Relu a scapat, e la Resita. Am plecat acolo si cand l-am vazut m-am speriat. Mi-a zis sa il tin de mana, ca nu simte nimic”.
Supravietuitorii exploziei din ianuarie se feresc sa vorbeasca despre conditiile grele in care lucrau. “Ar fi multe de spus, dar nu stiu care e statutul meu acum si nu vreau sa risc nimic”, spune Minca (41 de ani). El mai are de stat in spital. Cel mai devreme va putea pleca acasa la inceputul lunii martie.
O mare parte dintre cei ce au fost surprinsi de deflagratia din 14 ianuarie nu ar fi trebuit sa fie in acea dimineata pe frontul de lucru 3 vest. “Noi lucram la 2 vest, dar se stricase o masina in urma cu cateva zile si ne-au mutat. Apoi, dupa ce au reparat-o, nu ne-au mai dus inapoi”, declara Dracea. El mai avea cinci zile si spunea adio minei. Astepta ordonanta si dorea sa plece in Italia, la mama lui, impreuna cu sotia si cei trei copii. “Erau conditii grele, salariul foarte mic, nu puteam sa le ofer copiilor un viitor. Cu banii de ordonanta puteam sa avem un nou inceput. Dar s-a intamplat asa, si acum trebuie sa mai asteptam. Oricum plecam”.
De plecare vorbeste si Marian Minca. El vrea sa traiasca pe plaiuri oltenesti “visul american”. “Vreau sa traim ca o familie de fermieri. Acum, ca am scapat cu viata, mi-am propus sa o iau de la capat. Cu banii de ordonanta imi fac o mica ferma, exact ca in America, la Caracal. Imi iau o combina, tractor, cresc animale. Åsta e visul meu de o viata”. A muncit 14 ani la mina si a fost la un pas de moarte pentru a putea sa-l realizeze.
Sapte mineri au murit in explozie
In dimineata zilei de 14 ianuarie, in urma unei explozii la mina Anina din Caras-Severin, au murit sapte mineri, iar trei au ajuns in spital intoxicati cu monoxid de carbon si cu arsuri grave pe mai mult de jumatate din suprafata corpului. Majoritatea minerilor care intrasera in schimb in abatajul 686 facusera cerere sa fie disponibilizati si mai aveau cinci zile de lucru. In prezent sunt asteptate concluziile anchetei desfasurate de Garda de Mediu si de Inspectoratul Teritorial de Munca Caras-Severin.