ComenteazăE mama Oara, cabaniera de la Diham.
Trăieşte de 54 de ani în inima munţilor, unde a îngrijit nenumărate generaţii de iubitori de munte şi a devenit un reper. Copiii de altădată îşi aduc acum la ea propriii copii sau chiar nepoţii. Deocamdată, din pricina epidemiei, e singură, doar cu băiatul, Codruţ, şi cu un ajutor, Nicuşor.
Izolarea, vremea curățeniei de primăvară
“Nu sunt speriată”, spune ea. “La vârsta mea, prin câte am trecut, nu mă mai sperie nimic. Am închis cabana aşa cum ni s-a cerut şi dacă tot nu avem drumeţi care să ne treacă pragul, ne-am apucat de curăţenia de primăvară. Zugrăvim, vopsim, ciocănim, reparăm… O să scăpăm noi şi de asta. Oamenii să aibă credinţă în Dumnezeu, pentru că El ne îndrumă şi ne face potecile frumoase, şi să aibă curaj, să nu dispere, că nu e sfârşitul lumii. Îi aştept aici pe toţi, sănătoşi, la ceaiul meu cu rom, care e cel mai bun din Bucegi».
Mama Oara se numește Maria Bordea și pe 2 septembrie 2020 împlinește 78 de ani. E cel mai cunoscut, mai respectat şi mai vechi cabanier în activitate din România. Iată povestea ei, una care poate fi oricând subiect de film.
Vârful Omu, dragostea Mariei
Maria Bordea este de loc din Râşnov, aşadar om obişnuit cu muntele încă din fragedă pruncie. Poate de aceea nici n-a stat prea mult pe gânduri, acum 54 de ani, când i s-a propus să devină cabanier la Vârful Omu: “La Omu nu era cabanier, iar ITHR Sinaia – Întreprinderea de Turism, Hoteluri şi Restaurante – căuta de zor pe cineva care să administreze cabana, care era un simbol al Bucegilor.
Prima cabană turistică s-a ridicat aici în secolul XIX. Cum-necum, ne-au întrebat şi pe noi, pe mine şi pe sotul meu, Gigi. Ş-am zis da. Atunci, în 1966, am urcat pe munte şi n-am mai coborât de acolo. Drumurile pe la casa din Râşnov sau prin alte locuri, pentru aprovizionare, nici nu le mai pun la socoteală. Muntele a devenit casa noastră”, spune Maria Bordea.
Cabana de la Vârful Omu, mai ales pe vremea aceea, nu era simplu de administrat. La fel ca în ziua de azi, se deschidea pe 1 aprilie şi se închidea pe 1 octombrie. Pe timp de iarnă, traseele către Vârful Omu sunt interzise, iar la 2.500 de metri altitudine nu era tocmai simplu să administrezi o cabană, indiferent de anotimp.
“Căram alimente cu spatele tocmai de la Cota 2000, unde urca telescaunul. De perioada petrecută la Vârful Omu sunt foarte legată, poate şi pentru că eram foarte tânără atunci. Mi-a plăcut enorm aici. Ţin minte că mergeam pe hornurile Văii Mălăieşti, de unde puteam să văd Râşnovul meu natal, ba îmi imaginam că văd chiar casa mea”, rememorează Maria Bordea.
Când adormi legănat de vânt la 2.000 de metri
În toamna 1966, soţii Bordea au lăsat cabana de la Omu pentru cea de la Caraiman. Aici au stat, până în 1970. Aflată la 2.025 de metri altitudine, cabana Caraiman, e un fel de poartă de intrare în platoul Bucegilor atunci când vii dinspre Buşteni, pe Valea Jepilor. De aici se deschid poteci spre Babele, Piatra Arsă sau spre Cruce. Priveliştea, mai ales în zilele limpezi, e fabuloasă. “Cabana era mică”, îşi aminteşte Maria.
Era linişte, iar vântul bătea adesea atât de tare încât te legăna cu tot cu pat. Ba uneori aveam senzaţia că se leagănă cabana cu tot cu noi în ea.
Mama Oara:
Un Sisif modern
În 1970, Maria și Gigi Bordea au preluat cabana Babele. Pe atunci, zona era mult mai puţin populată. Nu exista telecabina, aşa că sus ajungeau doar cei ahtiaţi de drumeţie. Fie din Padina sau Peştera, fie dinspre Piatra Arsă, fie din Buşteni ori dinspre Vârful Omu. Montaniarzii de azi ar spune că totul era idilic, atâta vreme cât cei botezaţi “pantofari” nu aveau cum să ajungă sus în platou.
“Din 70 până în 79 am cărat apă de la Piatra Arsă la Babele ca un Sisif. În platou nu e fir de apă, iar conducta care astăzi alimentează releul de la Coştila, via Babele, nu fusese încă trasă. Apa s-a tras după 1979, iar iarna, când n-aveam cum să ne deplasăm din cauza zăpezii mari, topeam zăpada şi o beam cot la cot cu turiştii.
Nici telecabină nu era pe atunci. Lucrările la cabină au început în 1973, s-au încheiat în 1977, iar inaugurarea s-a făcut în august 1978. Lucrările au fost conduse de nişte italieni, care veniseră cu experienţă mare din munţii lor.
Am fost la inaugurare, împreună cu soţul meu, Gigi, şi cu oamenii de la staţia meteo. Gigi avea la el nişte votcă din care dădea la toată lumea, voia să prindă curaj. Se temea să nu pice telecabina cu noi. I-am luat sticla şi i-am zis că dacă e să pice, barem să murim treji”, povesteşte zâmbind Maria Bordea.
Acasă, la Diham
În 1979, soţii Bordea au primit propunerea să preia cabana Diham. N-au stat prea mult pe gânduri. S-au gândit că de la Diham vor putea să ajungă mai uşor acasă. Aveau deja copii, pe Codruţ şi pe Maria, şi era destul de complicat să se împartă între munca la cabană şi copii.
Geografic vorbind, cabana Diham e mult mai aproape de Râşnov decât Caraiman, Babele sau Vârful Omu. Un om tânăr, antrenat, face de la Diham la Râşnov un ceas, un ceas şi jumătate pe vreme bună. “Am zis să fim mai aproape de casă, de aia am acceptat să mergem la Diham”, spune Maria.
“Mă gândeam că o să mă pot ocupa mai mult de copii, de Codruţ şi de Uca. A fost doar un vis, căci realitatea m-a contrazis. Munca la cabană nu te lasă să respiri. Eşti legat aici zi şi noapte. Mereu trebuie făcute reparaţii, trebuie să ai grijă de turişti, nu poţi să pleci pur şi simplu şi să pui lacătul pe uşă, ai o responsabilitate”.
În 2020, Maria Bordea bifează al 41-lea an de când trăieşte la Diham. Şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă aici, la 1.320 de metri altitudine, sub Măgura Cenuşie.
Diham-Phoenix
2002 e un an pe care Maria Bordea l-ar şterge din memorie, dacă ar putea. Pe 2 decembrie, cabana a luat foc. De la un scurtcircuit produs în fasungul unui bec, i s-a spus. Maria nu pare convinsă nici în ziua de astăzi că aşa a fost, însă nu vrea să intre în amănunte. 2 decembrie 2002 a fost o zi de luni, aşa că la cabană nu mai erau turişti. Gheorghe Bordea era dus după provizii în Râşnov. La cabană era doar Maria:
“Eu nu cred în varianta cu scurtcircuitul becului, dar poate că aşa a fost să fie”, spune Maria împăciuitor, de parcă ar vrea să şteargă cu buretele coşmarul. Au venit pompierii, i-au sărit în ajutor şi militarii de la unitatea de vânători de munte din apropiere, dar a fost prea târziu. Cabana s-a făcut scrum. Doi ani şi jumătate, Maria Bordea a locuit în grajd. N-a vrut să plece de la Diham.
“Cabana a ars pe 2 decembrie, iar de Crăciun serveam turiştii cu ceai, în grajd, alături de noi. Încă mirosea a ars. Totuşi, poate că incendiul ăsta a fost o încercare de la Dumnezeu. Spun asta pentru că ceea ce a urmat a fost un exemplu uluitor de solidaritate umană, de afecţiune, de bunăvoinţă. Vă daţi seama, că n-aveam cu ce bani să refacem cabana. La o cabană de munte nu câştigi ca la hotel, nici măcar ca la pensiune (NB. Un pat la Diham costa, în toamna 2019, 30 de lei).
Şocul a venit în momentul în care au început să curgă donaţiile şi să ne trezim la uşă cu nenumăraţi oameni dispuşi să muncească benevol doar ca să reconstruim cabana. Am primit cele mai diverse donaţii imaginabile… de la bani, veniţi din toate colţurile lumii de la oameni care trecuseră pe la noi într-o anumită perioadă a vieţii lor, până la veselă, linguri, cărămizi, haine, piese de mobilier, lemn de construcţie, geamuri, hrană.
Uite, de exemplu, Stanca, e profesoară în Braşov şi vine la Diham în fiecare vară cu un cârd de copii. Tatăl ei m-a ajutat cu materiale şi de la dânsul a prins gustul drumeţiilor pe munte. Cât era vremea bună veneau oamenii, stăteau la cort şi puneau umărul la lucrare. Unul era electrician, altul inginer constructor, altul bucătar, zidar etc. Un ghid de la BTT s-a apucat să facă o chetă şi i-a zis «Daţi un ban pentru Diham». A venit la mine apoi cu lista pe care erau trecuţi toţi oamenii care şi-au dorit ca Diham să nu moară.
De aia, când s-a gătat cabana, am rebotezat-o Diham-Phoenix, pentru că a renăscut din propria cenuşă, exact ca pasărea Phoenix. Cabana de azi nu mai e doar a mea, e în egală măsură a oamenilor care au contribuit la refacerea ei. Şi au făcut asta pentru că Diham a fost mereu o fărâmă din viaţa lor şi aşa va rămâne, de aceea continuă să vină aici cu copiii si cu copiii copiilor lor.
Diham e mai mult decât o cabană. Mereu aud dialoguri de genul “uite, tată, aici am fost eu în tabără, când eram de vârsta ta.…”, îşi aminteşte Maria, cu lacrimi în ochi, în vreme ce eu mă gândesc că, fără să vrea, Mama Oara a parafrazat celebrul slogan al Barcelonei: “Mes que un club”.
La 78 de ani, “pe drumuri de munte”
Aşa se cheamă cartea lui Calistrat Hogaş, lectură obligatorie în trecut pentru părinţii care îşi duc în ziua de azi urmaşii pe la Diham.
“Pe drumuri de munte” umblă în continuare, la propriu, Mama Oara. La aproape 78 de ani! Vara merge cu maşina, dar iarna se duce pe picioare: “Iarna mă duc pe jos de la cabană până unde poate ajunge o maşină care să mă transporte în Râşnov. Merg şi peste o oră prin nămeţi şi sunt mulţumită de asta, căci nu vreau să mi se atrofieze musculatura. Sigur că nu mai merg ca în tinereţe, dar mă mişc! În urmă cu 40 de ani făceam de la Diham până la Pârâul Rece, undeva la 45 de minute, acum fac cam o oră şi jumătate”.
MăriOARA
Oara vine de la numele Maria, diminutivat MăriOARA. Mama Oara, aşa îi spun toţi cei care i-au trecut pragul cabanei. Pentru toţi a avut o vorbă bună sau un blid de ciorbă, fie că au avut bani în buzunar, fie că nu.
Copiii rupţi în fund de acum 30-40 de ani, care băteau la uşa ei, găseau întotdeauna o zeamă şi un culcuș, chiar dacă n-aveau bani. De aceea e privită cu un respect care s-a transmis din generaţie în generaţie, de la om la om. Pentru că a fost OM.
Pandemia?! “O să treacă!”, spune Mama Oara. Important e să fii OM! Pe Mama Oara, n-o mai sperie nici coronavirusul, nici ştirile “aprige” care curg pe canalele TV. “O să fie bine”, spune ea. “Ultima dată când m-a speriat televiziunea, a fost în decembrie 1989. Băiatul meu, Codruţ, era militar în termen la Otopeni, unde au murit mulţi băieţi tineri. Am stat cu inima cât un purice, dar a scăpat cu bine, de aceea mă rog să-i ferească Dumnezeu de boală pe toţi cei de la oraş. Noi, aici, suntem bine, ursul nu aduce pandemie”, glumeşte Mama Oara.