Mândră corabia, meşter cârpaciul | CRONICĂ TV de Alice Năstase Buciuta

“Gionas, arată-te!”, porunceşte băiatul. Pe mine dialogul dintre ei m-a năucit. Păreau şi surzi, şi orbi, deopotrivă, ca şi cum n-ar fi citit după aceleaşi foi şi n-ar fi auzit că unul pronunţă Ionas şi celălalt Gionas… Mi s-a mai întâmplat să mă confrunt cu aceeaşi uimire într- un alt serial preferat de copiii mei, “Avatar, legenda lui Aang”, în care ne-am pomenit de mai multe ori că pe bietul avatar – vorba vine “biet”, că e un fel de mare stăpân al pământului, al apelor, al focului şi-al aerului – în versiunea dublată în română cei din jur îl strigă ba Eng, ba Ang, ba Eang, de nu-ţi vine să-ţi auzi ochilor şi să-ţi vezi urechilor sau ceva “de genul”, că mi s-au încâlcit toate simţurile, inclusiv bun-simţurile lingvistice, de la atâta uitat la desene animate…
După ce m-am zvârcolit în asemenea nelinişti grave vreo zece ani, cam de când copiii mei mici şi mulţi au început să se uite la canalele de televiziune pe care se transmit doar seriale dublate în limba română, mi-am dat seama cum se procedează atunci când se realizează versiunea băştinaşă a producţiei americane.
În primul rând, actorii care interpretează rolurile traduse nu se întâlnesc unii cu alţii niciodată şi habar n-au cum iese versiunea finală după montaj. În afara faptului că nu au habar, se pare că nici nu le pasă ce se va întâmpla după ce ies ei din studio şi, mai ales, ce vor înţelege bieţii telespectatori micuţi din felul în care s-au îmbinat replicile lor cu cele ale celorlalţi actori. Am constatat şi că, adesea, textele pe care le citesc de pe foi nu au diacritice.
În serialul “Wolfblood”, o fată rătăcită în pădure are un fel de alergie la frunze şi flori şi începe să lăcrimeze, aşezată lângă un buştean. “Ai febra fanului?”, o întreabă băiatul, ca şi cum ei n-ar fi în pădure, ci la concertul lui Armin van Buuren, unde fata se manifestă ca un fan febril. Dar ea, pentru că nu-l aude, de fapt, şi nu poate să-l ocărască, să-i spună “Ce fan, mă? Tu nu ştii să citeşti că acolo scrie fân?!”, răspunde tristă: “Îhî!”…
Probabil că meşteşugul dublajului în limba română a ajuns aşa, o cârpăceală, fiindcă am auzit eu o bârfă cum că actorii nu sunt plătiţi cine ştie ce, iar onorariul e stabilit într-un mod populist şi eronat. Mai exact, ei îşi primesc banii în funcţie de numărul de replici pe care le au, dar “replică” înseamnă şi dacă zici “Hmmm…”, şi dacă răspunzi “Bine, aşa facem”, şi dacă reciţi “Corbul” lui Edgar Allan Poe de la cap la coadă şi de la coadă la cap.
Dar asta e o scuză pe care medicilor care-şi lasă pacienţii să se chinuie nu le-o acceptăm, deci ar trebui să fim la fel de duri şi cu actorii specializaţi în dublaje de film, fiindcă ei îi prostesc pe copiii noştri şi-i chinuie pe părinţii care vor să scape şi ei o oră de animalele mici şi fără astâmpăr, dar, iacătă, nu reuşesc…

Urmărește-ne pe Google News