Manevra prin care Vladimir Putin vrea să-i ia Ucraina lui Zelenski: a propus o guvernare temporară la Kiev

Există precedente

Diplomatul a subliniat că există precedente pentru crearea unor administrații internaționale temporare în teritoriile afectate de conflict prin intermediul ONU, iar transferul de teritorii aflate sub controlul temporar al organizației mondiale, după cum a amintit Putin, a avut loc în Cambodgia, Timorul de Est, dar și în Noua Guinee și Kosovo.

„Pe baza experienței istorice, transferul de teritorii a implicat, de obicei, mai multe etape și a necesitat respectarea unor condiții. Astfel, în toate cazurile menționate, primul pas a fost ajungerea la un acord între părțile în conflict – direct sau prin intermediari – cu privire la transferul corespunzător de competențe către ONU”, a spus Logvinov.

Acesta a precizat că „ordinea acțiunilor ulterioare necesare, conținutul lor specific, poate face în sine obiectul unor negocieri între părți sau de la intermediari către președintele Consiliului de Securitate al ONU sau secretarul general al acestuia, cu o cerere de creare a unei administrații internaționale temporare.”

Analiză urgentă

Diplomatul a explicat că scrisoarea poate conține parametri generali agreați.„Detalierea maximă a unor astfel de parametri, inclusiv problema administrării temporare, asigură în mare măsură analizarea urgentă a situației la ONU”, a continuat Logvinov.

Recomandări

Cine plătește fraudarea alegerilor. Nouă angajați dintr-o primărie, pe cale să-și piardă serviciul fiindcă au furat pentru edil și șeful de CJ

„În plus, se presupune că Consiliul de Securitate oferă o instrucțiune directă secretarului general de a dezvolta modalități specifice ale administrației temporare, ținând cont de parametrii conveniți. Instrucțiunea poate fi dată sub forma unei rezoluții a Consiliului de Securitate sau sub forma unui alt document (de exemplu, o declarație sau o scrisoare de la președintele Consiliului de securitate)”.

Consiliul de Securitate ia decizia finală

Următorul pas, după cum a remarcat diplomatul, este întocmirea unui raport de către secretarul general privind parametrii administrației interimare (în special, despre graficul și bugetul de personal).

„Consiliul de Securitate al ONU ia în considerare propunerile din raport și ia o decizie finală privind crearea unei administrații temporare – sub forma rezoluției care, din nou, presupune acordul membrilor săi, inclusiv al celor permanenți”, a rezumat Logvinov. 

Pe 27 martie, președintele rus Vladimir Putin a propus introducerea unei guvernări temporare în Ucraina sub auspiciile ONU, care ar face posibilă organizarea de alegeri prezidențiale democratice în țară.

Au existat cazuri de guvernare externă în istoria ONU. Se introduce la cererea unui stat membru al ONU sau pe baza unui mandat al Consiliului de Securitate sau al Adunării Generale.

Recomandări

Rusia blochează exporturile de petrol ale Kazahstanului, România ar putea fi afectată

Noua Guinee

Prima experiență a ONU în asumarea responsabilității administrative a fost crearea în 1962, în Noua Guinee, a unui organism numit Autoritatea Executivă Temporară a Națiunilor Unite (UNTEA).

După ce Indonezia și-a câștigat independența față de Țările de Jos în 1949, olandezii și-au păstrat suveranitatea asupra părții de vest a insulei.

În anii 1950, Indonezia a ridicat problema recunoașterii drepturilor sale asupra acestui teritoriu, iar în 1961 a izbucnit un conflict armat între părți.

La 15 august 1962, Olanda, Indonezia și ONU au semnat la New York un acord pentru a pune capăt conflictului și a plasa teritoriul sub administrare temporară a ONU pentru perioada 1 octombrie 1962 – 1 mai 1963, cu scopul de a-l preda apoi Indoneziei (cu condiția organizării unui referendum pentru autodeterminare).

Acest acord a fost aprobat de Adunarea Generală a ONU (Rezoluția 1752) la 21 septembrie 1962. În același timp, a fost format un contingent de menținere a păcii cunoscut sub numele de Forța de Securitate a Națiunilor Unite în Vestul Noii Guinee.

La 1 mai 1963, Autoritatea Executivă Interimară a ONU a demisionat, predând controlul unei părți a insulei autorităților indoneziene.

Timorul de Est

Recomandări

Replica unui polițist cu o casă „obișnuită” de 286 mp și 70.000 mp de pădure: „Să mă cerceteze organele abilitate”

În 1999, a fost înființată Administrația de tranziție a Națiunilor Unite în Timorul de Est (UNTAET). Până în 1975, partea de est a insulei Timor a fost o colonie portugheză.

După plecarea portughezilor, au început ciocniri între susținătorii independenței și susținătorii integrării în Indonezia, care au dus la un război civil. În același an, teritoriul a fost ocupat de trupele indoneziene.

La un referendum din august 1999, majoritatea locuitorilor au votat pentru separarea de Indonezia.

Votul a avut loc pe fondul unei intensificări a violenței. Indonezia a recunoscut rezultatele referendumului și și-a retras trupele.

Administrația de tranziție a ONU în Timorul de Est a fost înființată printr-o decizie a Consiliului de Securitate al ONU (rezoluția 1272 din 25 octombrie 1999).

Sarcinile sale au inclus asigurarea securității și menținerea ordinii, crearea organismelor guvernamentale locale în timpul tranziției teritoriului către independență. Timorul de Est a fost declarat oficial stat independent la 20 mai 2002.

Kosovo

În iunie 1999, Consiliul de Securitate al ONU a înființat Misiunea de Administrare Interimară a Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK; rezoluția 1244).

Aceasta a fost însărcinată să rezolve situația din provincia autonomă Serbia, la acea vreme una dintre cele șase republici ale Iugoslaviei.

În 1998, acolo au început ciocniri armate între militanții albanezi ai Armatei de Eliberare a Kosovo și poliția sârbă.

Pentru a opri valul de violență, Iugoslavia a adus unități de poliție și armată în regiune. Țările occidentale i-au acuzat pe sârbi de genocid împotriva populației albaneze, iar în martie-iunie 1999, membrii NATO au efectuat operațiunea militară „Forța Aliată” împotriva Iugoslaviei (78 de zile; peste 2.000 de civili au murit, peste 7.000 au fost răniți).

În iunie 1999, forțele ONU și NATO au fost dislocate în Kosovo. Din acel moment, regiunea a fost condusă de Administrația de tranziție a ONU, înzestrată cu funcții legislative și executive, sarcinile sale find menținerea ordinii, asistarea la crearea forțelor de poliție locale, refacerea infrastructurii cheie și facilitarea întoarcerii refugiaților și a persoanelor strămutate.

O republică parțial recunoscută

În acest scop, sub auspiciile UNMIK au funcționat și alte organizații. Astfel, OSCE i-au fost atribuite probleme de democratizare și dezvoltare, Uniunea Europeană – reconstrucție și dezvoltare economică, iar Biroului Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiați – probleme umanitare.

Activitatea lor a fost coordonată de Reprezentantul Special al Secretarului General al ONU pentru Kosovo. În ciuda faptului că Rezoluția 1244 din 1999 a Consiliului de Securitate al ONU a vorbit despre păstrarea integrității teritoriale a Serbiei, albanezii kosovari, cu sprijinul țărilor occidentale, s-au separat și în februarie 2008 au declarat unilateral independența Kosovo (acum o republică parțial recunoscută).

În acest sens, a început o reconfigurare a prezenței civile internaționale în Kosovo. Astăzi, activitățile UNMIK au ca scop asigurarea respectării drepturilor omului și facilitarea dialogului dintre Serbia și Kosovo.  

Urmărește-ne pe Google News