- Libertatea v-a prezentat ieri prima parte a poveștii tulburătoare a soților Maria și Ștefan Cristescu, care de 45 de ani își caută fiul dispărut.
- Cei doi mai au doi copii, dar nu s-au împăcat niciodată cu gândul că l-au pierdut pe mijlociu, alintat Țiți.
- Dumitru Laurențiu avea 4 ani când a dispărut în București, în apropierea fabricii Pionierul.
- Este cel mai vechi caz de copil dispărut din România, iar părinții au reușit două premiere pentru acea vreme: au obținut, de la autoritățile comuniste, permisiunea să publice în presa din RSR, poza băiatului, însoțită de un anunţ de căutare.
- Au primit și dispensă de la Miliție pentru a-l plăti în valută pe francezul Jean Louis Crozier, un radiestezist care căuta cu pendulul persoane dispărute.
- Soții Cristescu au acum 80 de ani. Nu acceptă varianta în care Țiți n-ar mai fi în viață și speră să trăiască până când băiatul va veni. Dacă va veni.
Pe 20 octombrie 1973, Maria Cristescu se întorcea împreună cu cei doi copii mici de la gradiniță. Mergeau spre casa nașului, unde aveau să vadă un meci de fotbal. Dinamo-Craiova era. Fetița voia mere, așa că s-au oprit la aprozar.
La cei 4 ani ai lui, Ţiţi nu mai avea răbdare să aștepte. „A zis «mă duc înainte»”, îşi aminteşte Maria Cristescu.
300 de metri mai erau până la casa nașului.
Cât a durat până vânzătoarea a cântărit merele și femeia le-a plătit? Două-trei minute. Sau o veșnicie.
„Când m-am întors cu faţa, el nu era nicăieri”.
Vreme de 45 de ani, seară de seară, Maria Cristescu a rememorat, aproape secundă cu secundă, ziua în care fiul ei a dispărut
Miliţian adjectiv
În ziua când el a dispărut, l-au căutat pe străzile din jur până seara târziu. Tot atunci au mers şi la Circa 14 de Miliţie, aflată în apropiere. „Era un plutonier de serviciu şi mi-a zis că înregistrează sesizarea dispariţiei”, spune Ştefan Cristescu. „Dar a doua zi, când s-a dus naşul şi a întrebat, nu era înregistrată, a trebuit să facem din nou sesizarea”.
Miliţia nu i-a ajutat cu nimic, spune bărbatul. „Ne chemau din două în două săptămâni, să ne întrebe ce-am mai aflat. Pe noi ne întrebau! Nu i-a interesat, asta e”.
Tatăl se ducea la miliţie şi nechemat. Ca să întrebe şi el, la rându-i.
La două luni după ce a dispărut Ţiţi, Republica Socialistă România i-a sistat plata alocaţiei.
Iar prin 74, un an mai târziu, miliţienii i-au chemat pe soţii Cristescu să recunoască un băieţel cu tenul măsliniu care fusese găsit pe stradă şi internat într-un orfelinat.
L-au chemat pe copilul dispărut la circă, să-și facă buletinul!
Ultima oară când miliţia le-a dat o speranţă a fost prin 1977, când mama a fost chemată la „Capitală”. „Era un domn cu funcţie mare, venise în mod expres pentru cazul acesta, să-l cerceteze acolo. M-a chemat şi mi-a luat interviuri, am spus tot, cu de-amănuntul, cum s-a întâmplat. Şi urma ca să mă întâlnesc apoi cu el, ca să văd un răspuns. Nu l-am mai găsit pe domn”, povesteşte Maria Cristescu.
De atunci, o singură dată i-a mai deranjat miliţia, în legătură cu fiul lor. Insistent, prin anul 1983. „Au trimis înştiinţare, de două-trei ori, să vină Ţiţi să-şi facă buletinul”, spune mama. „Aceiaşi miliţieni de la Circa 14, care înregistraseră dispariţia şi care, teoretic, îl căutau”.
Atunci s-au năruit speranţele părinţilor că oamenii legii l-ar putea găsi vreodată pe Ţiţi.
Țiți, copilul care a dispărut, într-o imagine păstrată cu sfințenie de familia Cristescu. În fotografie, micuțul este alături de bunicul lui
Anunţul din ziar şi scrisoarea francezului
Au încercat să se descurce pe cont propriu. În primele luni, l-au căutat toţi, rude şi vecini, pe străzi, cu fotografia lui prin buzunare. Părinţii mergeau cu schimbul, ca să rămână cineva acasă cu fetiţa cea mică.
Ştiind că Bucureştiul e un oraş prea mare pentru un copil atât de mic, au încercat să publice un anunţ în ziare. „La România Liberă şi la Scânteia am fost. Mi-au spus că nu orice lucru se dă în ziar”, îşi aminteşte Ştefan Cristescu.
L-a ajutat un fost coleg de şcoală, Ilie Ciurescu. „El era ceva mare, consilier al unuia dintre miniştri. Prin el am reuşit să-l dăm la ziar, dar numai în Informaţia Bucureştiului”.
Anunţul, apărut în octombrie 1973, la rubrica „Aflăm de la Miliţia Capitalei”, era o premieră în presa RSR.
Tot o premieră a fost şi contactarea, în martie 1983, a francezului Jean Louis Crozier, un radiestezist care căuta cu pendulul persoane dispărute. Au aflat de el întâmplător şi i-au scris, iar francezul le-a cerut două poze cu Ţiţi, o hartă o României, una a Bucureştiului şi 500 de franci francezi.
Dezlegare la valută
Au cerut dezlegare de la miliţie pentru transferul de valută şi li s-a dat aprobare, cu condiţia să nu se atingă de bani. Prin cineva care cunoştea pe altcineva din serviciul diplomatic, i-au trimis francii lui Crozier şi au primit în schimb de la el o scrisoare scrisă de mână, în limba franceză. „Dumitru e mort, a fost ucis de un nebun, n-a suferit, corpul lui a fost aruncat într-un râu sau fluviu”, era mesajul.
Verdictul pendulului nu i-a descurajat. Când a terminat de răscolit străzile, mama a continuat căutările pe la ghicitorii şi clarvăzătorii toleraţi de regimul comunist. A mers pe munte, după un pustnic care n-a vrut să o primească şi a stat la coadă la o ghicitoare din Afumaţi care i-a spus că „băiatul a fost luat de o femeie şi închis, ţinut sub cheie, undeva prin apropiere”.
Iar rudele lui Ţiţi au început să caute degeaba prin casele dintre Afumaţi şi Bucureşti, din curte în curte.
Telefonul care sună din necunoscut
Cecelia Ahern, în cartea „Dispăruţi fără urmă”, îşi imaginează că există o lume, într-o altă dimensiune, în care merg toţi oamenii şi toate obiectele pierdute. E un loc „ce pare real”, în care pot fi şi patru anotimpuri într-o singură zi şi din care nu există cale de întoarcere. „Oamenii încearcă să plece, dar nu pot”.
E ca şi cum ei ar locui veşnic într-un suflet, în lumina aşteptării.
Oriunde au fost, părinţii l-au luat pe Ţiţi cu ei. În 1974 s-au mutat din „curtea cu aprozarul” într-un bloc din Berceni. În 90 s-au pensionat, iar patru ani mai târziu s-au mutat la ţară, într-un sat din judeţul Argeş, unde cresc zece găini, au o livadă cu meri şi pruni şi un câine mititel. Oriunde sunt ei, Ţiţi e acolo.
„Nu cred că a fost vreo zi în care seara, înainte de culcare, să nu fac aşa, vreun tur cu toate astea, şi să nu mă gândesc la el. Şi am zis: Doamne, cel puţin arată-mi-l mort, să ştiu să-mi iau… Dar eu cred că nu e mort!”, îşi corectează mama gândurile.
Nu l-a visat niciodată. Iar tatăl spune că nu ţine minte visele. Amândoi aşteaptă să-l vadă pe Ţiţi cu ochii deschişi.
„Ne mai sună telefonul câteodată cu numere din Franţa, din cine ştie ce ţări”, povesteşte tatăl. „Şi ne-au învăţat copiii să nu răspundem, că nu ştiu ce fac ăia, bagă viruşi, mama naibii ce fac… Şi eu mă tot gândesc: dacă…, îmi vine să răspund, dacă e el?”
Mai mult de jumătate de viață în așteptare
Cum arată o aşteptare de 45 de ani? Pororoca e numele unui val mareic ce pătrunde pe gura de vărsare a Amazonului. E mai puternic decât curentul fluviului. Face un zgomot infernal şi poate atinge şi 4,5 metri înălţime, măturând totul în calea lui. Pororoca există aievea, în vieţile oamenilor de lângă noi.
„Eu păştia pe care-i aud că «am suferit şi-am făcut, m-am apucat de băutură…» Nu! Nu… Am luat, în tot cazul, medicamente. Am fost de două sau trei ori internată la sanatoriul de la Predeal, la nebuni. Am fost, m-am tratat…”, mărturiseşte Maria Cristescu.
Pentru soţul ei, suferinţa se trăieşte „mai pe tăcute, aşa… N-o las nici să vorbească, să-mi aducă aminte de… Când mai venea şi deschidea discuţia, eu am plecat, nu stăteam lângă ea, să ascult. Mi-e greu… Mi-e greu să mă gândesc. Nu ştiu de ce, dar pe copilul acela îl iubeam cel mai mult”.
Părinții au astăzi 80 de ani. Mai mult de jumătate din viaţă au trăit aşteptând. Şi încă mai au putere să facă asta.
L-ar recunoaşte pe Ţiţi dacă el ar intra acum pe poartă, printre prunii înnoraţi? „Să dea Dumnezeu să trăiesc, să apuc să văd momentul ăsta. Dacă va fi”, se roagă Maria Cristescu. „Trebuie să trăieşti!”, o încurajează soţul ei.
Un nou certificat de naştere, o nouă identitate
În toamna anului 1973, când a dispărut Ţiţi, era în vigoare Decretul 278/1960 care prevedea, la art. 17: „copilul găsit va fi înregistrat în termen de 3 zile de la data găsirii, în baza declaraţiei persoanei care l-a găsit, administraţiei instituţiei de ocrotire ori a persoanei căreia i-a fost încredinţat.
Declaraţia privind naşterea unui copil găsit va fi însoţită de un proces-verbal încheiat de organele miliţiei împreună cu delegatul de stare civilă”.
Se făcea apoi înregistrarea tardivă a naşterii, iar copilul găsit primea nume şi prenume noi, stabilite „prin decizie, de comitetul executiv al consiliului popular al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în raza căruia a fost găsit copilul” (art. 2 din Decretul 975/1968).
În perioada octombrie 1093 – decembrie 1974 au fost înregistrate, pe teritoriul României, 290 de înregistrări tardive ale naşterii.
27 dintre acestea, în Bucureşti. Ţiţi ar putea fi unul dintre copiii găsiţi căruia i s-a dat o nouă identitate, pentru ca apoi să i se piardă definitiv urma.
Ţiţi, 45 de ani mai târziu. Portret și semne particulare
Maria şi Ştefan Cristescu ar putea afla ce s-a întâmplat cu copilul lor în acea după-amiază de octombrie doar dacă cei care au văzut sau ştiu ceva ar spune, în sfârşit, adevărul.
Iar Ţiţi ar putea să-şi revadă părinţii dacă el sau altcineva ar recunoaşte aceste semne particulare:
- după urechea dreaptă avea un ganglion micuţ, ce urma să fie operat; chiar de-ar fi fost efectuată intervenţia chirurgicală între timp, în acel loc a rămas o cicatrice;
- la picioare, degetul cel mare era incomplet dezlipit de următorul deget;
- pe fesa dreaptă avea o cicatrice mică, rotundă, rămasă de la o arsură.
În 2009, Florin Lăzău, singurul poliţist român specializat în „age progression”, a „îmbătrânit” imaginea lui Ţiţi. Aşa ar arăta copilul de 4 ani devenit adult.
Dacă îl recunoaşteţi sau aveţi informaţii despre acest caz, vă rugăm să ne contactaţi pe adresa de e-mail: adriana.popescu@ringier.ro.