Principalele declarații făcute de Ioana Burtea:
- În momentul acesta, consider că sunt cât de bine se poate
- Mă gândeam să scriu acest eseu de mult timp, însă am vrut să nu mă grăbesc, să aștept un moment să fiu pregătită, să îmi procesez trauma și să vină un moment în care să îmi asum să fac public acest lucru
- Lucrând și la terapie destul de mulți ani cu problema asta, apoi văzând în 2019 cazul Caracal, cum au reacționat autoritățile, societatea, acela a fost un catalizator foarte puternic pentru mine
- Mi-am dat seama că suntem într-o societate în care copiii și femeile nu sunt în siguranță, autoritățile nu tratează întotdeauna problema aceasta cu seriozitate și atunci am decis că este momentul cel mai bun să încep să scriu
- Fără grabă, fără deadline, mi-a luat un an să scriu eseul acesta
- Nu am șters foarte mult din ce am scris, dar am vrut să procesez și să fiu sigură de ceea ce scriu. Mă simt un pic mai curajoasă. Pot să spun chestia asta fără să mă mai uit în jos sau să îmi cer scuze că mă consider așa
- Eu sunt un caz cât se poate de norocos. Am avut mereu prieteni extraordinari încă din liceu, care m-au susținut, am avut acces la educație, la studii în străinătate, la terapii, am avut toate șansele să îmi revin
A fost un proces lung, care a durat ani de zile și care continuă. Probabil toată viața. Trauma nu se șterge cu totul niciodată
Ioana Burtea, jurnalistă:
- Eu mi-am construit un stomac din beton și asta m-a susținut mulți ani
- Și dacă mă duceam la Poliție în 2000-2001, nu știu cum ar fi decurs actul de justiție. Ca sistem, ca proceduri, cred că mai avem mult de muncă
Da, aș vrea să ne creștem și bărbații să fie mai feminiști
Ioana Burtea, jurnalistă:
- Eu provin dintr-o familie bună și mi s-a întâmplat chestia asta, așa că aș vrea să nu mai stigmatizăm comunități deja defavorizate
- Cred că și înainte să mă apuc să scriu eram deja foarte OK cu mine, pregătită și vindecată. Acum sunt cu atât mai recunoscătoare pentru toate reacțiile pe care le-am primit
- Sunt mult mai capabilă să merg înainte decât îmi dădeam credit, sunt mult mai capabilă să am o vindecare cât se poate de completă decât îmi dădeam credit
- Nu aș recomanda nimănui să treacă printr-o asemenea traumă fără să ceară ajutor specializat
Pe „Decât o Revistă”, jurnalista Ioana Burtea a avut curajul să spună public cum a fost abuzată sexual și agresată fizic și psihic de tatăl ei de când avea 13 ani. Ioana a știut întotdeauna că va veni o zi în care va trebui să spună și altora ce a trăit, “ca să nu știe doar ea”.
Nu vrea să fie privită ca “victimă” și nici nu vrea să i se spună că trauma a întărit-o, a făcut-o “supraviețuitoare”. Vrea să transmită curajul ei copiilor, adolescenților și adulților care acum ascund traumele în sertare uitate ale memoriei sau le cosmetizează în jurnale pe care vor să le țină cât mai secrete, vrea să atragă atenția asupra unui subiect ignorat și zidit în stereotipuri de clasă și de etnie.
“Trauma este parte din mine, dar nu e totul. Am parat cu amărăciune de fiecare dată când cineva mi-a turnat platitudini că «trauma m-a făcut mai puternică», pentru că platitudinile ne țin deconectați de fenomene pe care nu le înțelegem. Nu vreau ca trauma să mă fi făcut puternică, nu vreau să-i mulțumesc pentru nimic. Nu vreau ca cineva să doarmă mai liniștit cu gândul că trauma îi face pe supraviețuitori mai puternici. Vreau să se înfurie”, a scris Ioana.
Curajul dureros de a-și spune povestea nu este doar despre ea și abuzurile pe care le-a trăit în copilărie, ci este semnalul de alarmă că societatea românească nu mai trebuie să ascundă sub preș abuzurile, că justiția trebuie să schimbe multe din felul în care acum tratează cazurile de abuz sexual asupra minorilor.
Pentru că realitatea arată așa: “Numai pe parcursul anului 2019, aproape 1.000 de copii au fost abuzați sexual. Mai mult de jumătate au fost abuzați în propriile familii. Agresorul a fost urmărit penal în puțin peste 500 de cazuri. Iar dintre victime, majoritatea au fost trimise înapoi în familiile unde au suferit abuzul”.
“Eu n-am crescut auzind povești ca a mea în România. Până să ajung la terapie, și chiar și după, mi-am luat informațiile și poveștile despre abuz din afară, din seriale străine sau articole din The Atlantic și The New Yorker. Nu s-a vorbit în cercul meu despre asta. Consumăm însă, vrând nevrând, tot felul de povești macabre la TV și în feeduri despre oameni din medii defavorizate cărora li se întâmplă – numai lor, nouă niciodată – toate nenorocirile legate de adicții, abuzuri și familii disfuncționale. E o minciună pe care o menținem la nivel de societate, care favorizează agresori, izolează victime, stigmatizează comunități vulnerabile și le taie accesul la platforme de exprimare, la justiție, la credibilitate. Eu nu mai vreau să ne mințim și nu mai vreau să simt că povestea mea n-are ce căuta aici. Are ce căuta. Iată-mă. N-o să dispar”.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro