ComenteazăDoar 1.351 de militari ruși ar fi murit în Ucraina, potrivit ultimelor date admise de Kremlin, de la sfârșitul lunii martie. Numărul real al soldaților uciși în război ar fi însă mult mai mare, de ordinul zecilor de mii, scrie presa internațională, care citează experți militari.
Meduza a publicat mărturiile a patru copii ai căror tați, soldați ruși, au fost trimiși în Ucraina și nu s-au mai întors acasă.
„Tatăl meu nu a vrut să meargă la război. Cu doar câteva zile înainte de 24 februarie, a primit o citație acasă, apoi una la serviciu. Și-a luat pașaportul, legitimația militară, telefonul cu clapetă, haine groase, ceva de mâncare, o cană, o lingură și a plecat. Nici măcar nu mi-am dat seama ce se întâmpla. Nu era clar unde îl duceau sau de ce”, povestește Yelena, în vârstă de 25 de ani. Tatăl ei este acum dispărut.
„Nu voia să fie acolo!”
„A doua zi, m-a sunat din autobuz și mi-a spus că l-au trimis într-un fel de tabără de antrenament, dar nu părea că poate să ofere prea multe detalii”, continuă tânăra. „Te hrănesc?”, a fost una dintre întrebările fiicei. „Nu prea”, a răspuns tatăl, care a mărturisit apoi că a primit o armă, o uniformă și o pereche de cizme de cauciuc.
În acea noapte, el și ceilalți recruți au fost urcați în mașini și au fost trimiși undeva lângă orașul ucrainean Volnovaha, unde se dădeau deja lupte. „Părea debusolat. Nici măcar nu voia să fie acolo! S-a dovedit a fi un război în toată regula, nu o «operațiune specială», așa cum o numesc la televizor”, a continuat tânăra.
A început să se îngrijoreze după câteva săptămâni, când n-a mai primit niciun semn de la el. A plecat să întrebe de tatăl ei la baza militară. Inițial, i s-a spus că se află într-o zonă fără semnal, apoi că este dat dispărut.
„Am izbucnit în plâns. Nu știam ce să fac, pe cine să sun sau unde să mă duc. Am contactat toate autoritățile, am întrebat inclusiv alte femei care au fost în această situație. Mi-au sugerat să merg la morga centrală, unde sunt trimise fotografii ale cadavrelor neidentificate. M-am dus. Fotografiile erau îngrozitoare: cadavre arse, rămășițe umane în saci – uneori nici măcar nu puteai spune că ceea ce priveai era o persoană. Am făcut și un test ADN pentru ca ei să poată compara ADN-ul meu cu cel al cadavrelor neidentificate”, a povestit Yelena.
Nici acum nu știe dacă tatăl ei este viu sau mort, dar încă așteaptă un răspuns.
În fiecare zi, îmi pierd speranța. Nimeni nu știe nimic. Sunt complet singură, mi-este foarte greu, nu am mamă. Indiferent de ce se întâmplă, el e tot tatăl meu și singura rudă de sânge pe care o mai am. Tata a fost un om muncitor, liniștit, pașnic. Voi continua să-l caut și să sper că este în viață și că se va întoarce acasă.
Yelena:
Furia fetei se îndreaptă către autoritățile ruse: „Suntem multe femei care ne căutăm tații, fiii, frații și iubiții. Cine suntem noi pentru autorități? Nimeni! Nu ne iau în considerare. A dispărut cineva? Nu le pasă! Mi-e greu să iert”.
„Voluntarii sunt carne de tun”
O altă fată, Tatyana, povestește despre tatăl ei, ofițer în rezervă, care a murit pe front: „A plecat în Ucraina ca voluntar, credea că «nu este corect ca un ofițer să stea acasă în timp ce tinerii mor». Avea principii, era responsabil și onorabil. A crezut întotdeauna că propria soartă este inseparabilă de cea a patriei. Tata și ceilalți voluntari au aflat abia când au ajuns la Rostov că vor intra în miezul luptei; până atunci, crezuseră că vor fi doar voluntari în spate. «Doar lașii fug de câmpul de luptă» spunea. De aceea a rămas”, spune Tatyana, potrivit Meduza.
Tânăra subliniază că mulți ofițeri în rezervă se înscriu ca voluntari pe front având intenții onorabile: sunt gata să-și dea viața pentru patrie, de aceea nu dezertează. „Dar voluntarii sunt folosiți drept carne de tun”, adaugă Tatyana.
„Dacă s-ar fi întors, ar fi fost considerat laș”
„Nu am vrut ca tata să plece. Cine și-ar dori ca un membru al familiei să-și riște viața?”, spune o alt fată, Alina, în vârstă de 21 de ani. Tatăl ei a murit.
„Tata era instructor militar. Înainte de începerea activităților militare, el și alți câțiva bărbați au fost trimiși într-o misiune de două luni în Crimeea sau în altă parte – nu știu sigur. Când a fost anunțată operațiunea specială, tata a spus că se află deja de cealaltă parte a graniței și că, dacă s-ar fi întors acasă, ar fi fost considerat laș. Alții însă au făcut-o”, continuă fata.
La fel ca alți copii de soldați, Alina mărturisește că nici ea nu știa că tatăl ei se afla pe front: „Îmi spunea că apără un pod sau că păzește un depozit. Alți prieteni de-ai tatei spun că el a rămas acolo pentru banii dați de Ministerul rus al Apărării, dar eu nu cred asta. Nu cred nici că moartea lui a fost în zadar. Soldați mai tineri, care s-au întors acasă, ne-au povestit că tata i-a ajutat, nu i-a lăsat să moară.”
„Ne-a spus că patria are nevoie de el”
Darya, în vârstă de 14 ani, povestește că tatăl ei s-a înrolat voluntar în armata forțelor separatiste din Donețk. Acum, este dat dispărut. „Mama și cu mine am încercat să-l convingem să renunțe, dar ne-a spus că patria lui are nevoie de el. A urmat un program de antrenament care a durat doar 10 zile – prea puțin”, spune adolescenta.
„La sfârșitul lunii aprilie, ne-a spus că îl trimit «undeva». Câteva zile mai târziu, ne-au anunțat că tata a dispărut. Nu înțelegeam cum a fost posibil așa ceva”, a continuat ea.
„A doua zi, ne-am dus la baza din Donețk. Ni s-a spus că tata dispăruse în Zaporojie. Nu mai știm nimic altceva de atunci. Mama și cu mine ne-am plimbat cu mașina prin tot Donețkul să-l căutăm. Am scris declarații, am făcut cereri – niciun răspuns. Celor mai mulți nu le pasă că cineva a dispărut”, explică fata cu amărăciune.
M-am săturat de acest război. Mor civili, mulți dintre ei copii. Uneori nici nu vreau să intru pe Internet și să citesc știrile. Vreau doar să fie pace, iar tata să se întoarcă acasă.
Darya:
Foto: Profimedia