Un medic român stabilit la New York face o radiografie dură a sistemului din țară: „Medicina românească e plină de dumnezei. Când greșesc, ei nu pățesc nimic”

Daiana Voiculescu este în prezent profesoară la New York University Grossman School of Medicine și conduce departamentul de Terapia Durerii la Spitalul Bellevue. Medicul a avut o reacție pe Facebook după ce, într-un reportaj la Digi24 despre o intervenție chirurgicală de transplant hepatic realizată la Fundeni, apar imagini cu unul dintre membrii personalului medical bând relaxat cafea la un metru de masa de operație.

Dr. Voiculescu detaliază într-un interviu pentru Libertatea ce e greșit în acel cadru și de ce nu poate fi considerat o simplă „scăpare”. Medicul vorbește despre disprețul față de protocoale în medicina românească și face o radiografie dură a sistemului sanitar de la noi.

„Când am plecat din România, consideram că protocoalele sunt semne de slăbiciune. Dascălii mei de la București mă învățaseră că medicul e un soi de artist, un mic dumnezeu alchimist care nu poate fi încorsetat în protocoale. Cred că mentalitatea asta încă există la mulți colegi români”, explică Voiculescu pentru ziar.  

Concluzia e amară: „Nu cred că mă voi întoarce să trăiesc în România. Pentru că nu vreau să fiu pacient acolo”.

Libertatea: Ați văzut imaginile de la Fundeni. Ce e în neregulă în acest cadru?
Dr. Daiana Voiculescu: Din păcate, astfel de abateri se petrec destul de frecvent în spitalele românești. Vă amintiți fotografiile de la Floreasca de acum câțiva ani? Scene înregistrate de camera de supraveghere dintr-o sală de operații. Un profesor (n.r. – Mircea Beuran), șef de disciplină, era surprins în costum de secție, fără mască, fără bonetă, cu nasul în câmpul operator, aproape atingând masa sterilă cu ceasul de la mână. În spatele lui, în jurul instrumentarului, un grup de gură-cască la fel de prost echipați ca și mentorul lor.

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Pacienta de care profesorul își apropia hainele purtate prin tot spitalul avea arsuri grave pe 40% din suprafața corpului. 

Unul dintre spitalele în care lucrez la New York este spital de linia întâi pentru traumă. Mulți îl cunosc din filmul „New Amsterdam”. Nici în situațiile de maximă urgență, când pacienții grav răniți sunt aduși direct în sală, personalul operator nu intră îmbrăcat altfel decât în echipamentul chirurgical standard. Oricât de mare ar fi urgența, gura și nasul se acoperă cu masca, iar părul – cu boneta.

În SUA, transplantul de ficat este un proces extrem de bine reglementat. De la lista de așteptare și desemnarea recipientului până la urmărirea postoperatorie de lungă durată, fiecare pas este definit clar și supus unor reguli destul de rigide. Acum 20 de ani, un renumit program de transplant din New York a fost închis după o complicație tragică: moartea donatorului. Acesta a donat o porțiune de ficat fratelui, dar niște greșeli în perioada postoperatorie au dus la moartea sa. Toți cei implicați, programul de transplant și întreaga instituție au fost penalizați sever. Programul a fost redeschis numai după ce a prezentat un plan complex de reabilitare și a fost monitorizat mulți ani după. 

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

„Neregulile din imagini nu sunt detalii sau scăpări”

– Nu suntem prea atenți la detalii? De ce nu s-ar putea trece cu vederea o astfel de scăpare?
– Neregulile din fotografiile de la Fundeni și de la Floreasca nu sunt „detalii”. Nici „scăpări”. Sunt violări grosolane ale principiilor de funcționare a unei săli de operații și, în general, ale principiilor chirurgicale. Ambii pacienți erau foarte susceptibili la infecții mortale și în ambele cazuri, personalul medical din vecinătatea lor a ignorat reguli elementare de combatere a infecțiilor.

Nenorocirea de la Floreasca s-a petrecut la doar 4 ani de la Colectiv. Pare că nimănui nu-i păsa că pe masă era o pacientă cu arsuri grave. Statuia profesorului cu mâna și nasul lângă țesuturile arse, înconjurat de indivizi ce par veniți direct de la cafeteria spitalului, este simbolul reacției medicinei românești la tragedia din octombrie 2015.

„Infecția spitalicească nu e un bandit care sparge geamul și dă buzna în patul pacientului”

– Tot în acest context, avem o problemă majoră legată de infecțiile intraspitalicești și de raportarea lor.
– S-a ajuns în punctul în care din ce în ce mai mulți români refuză internarea în spital de teama bacteriilor. În discuțiile mele cu medici din România, mulți încearcă să justifice acest dezastru din sănătate prin calitatea infrastructurii. De acord: spitalele sunt vechi, circuitele – proaste, banii se duc pe salarii. Dar oamenii, oamenii ăia care sfințesc locul unde sunt?

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

Infecția intraspitalicească nu este un bandit care sparge geamul și dă buzna în patul pacientului. Este rezultatul unor încălcări repetate ale normelor de igienă, ale protocoalelor medicale, ale regulilor de funcționare și comportament în instituțiile sanitare.

Sunt nenumărate cauze directe și indirecte, de la mâini murdare până la prescrierea excesivă și fără indicații a antibioticelor. Un sistem responsabil identifică aceste cauze, stabilește reguli de corectare și prevenire, apoi implementează regulile și verifică rezultatele în mod constant. Însă singurele constante din spitalele românești par a fi icoanele și candelele de pe pereții saloanelor sau din birourile profesorilor. Explicabil, într-o țară în care oamenii au ajuns să aibă mai multă încredere în Dumnezeu decât în doctori.

„Medicina românească este o încrengătură de relații levantine, favoruri, nepotisme, alianțe, amantlâcuri”

– Un medic a semnalat pe Facebook că acea imagine relaxată de la Fundeni arată disprețul față de protocoale în sistemul sanitar din România. S-a trezit cu un val de ironii, chiar și din partea unor colegi din țară. De ce această reacție?
– Am citit și eu postarea. Prin câteva cuvinte a arătat o realitate ale cărei nereguli mulți încearcă acum să le nege sau să le justifice venind cu explicații penibile și atacuri la persoană. Comentariile la acea postare sunt îngrețoșătoare. Însă e bine că aceste reacții sunt publice. Împăratul este gol, plin de bube și a spart toate oglinzile din jur. 

Eu cred că scene precum cele de la Fundeni sau de la Floreasca se petrec zilnic în spitalele românești. Multe aberații scrise de colegii noștri ca răspuns la postarea respectivă sugerează că și ei se comportă la fel. Că încălcarea regulilor este normalitate pentru mulți. 

De-a lungul timpului, mulți medici, universitari în special, au făcut scut în jurul mai-marilor atunci când numele lor au fost puse sub semnul întrebării sau asociate cu probleme. Pe unii i-am regăsit comentând și la această postare: ironici, agresivi și mincinoși. Să nu uităm că medicina românească este o încrengătură de relații levantine, favoruri, nepotisme, alianțe, amantlâcuri. Cum să-l critici pe profesorul care-și bagă nasul fără mască în plaga arsă, când copilul tău este student la Medicină, iar soțul medic candidează pentru nu știu ce funcție importantă? Se votează unii pe alții în forurile academice, în structurile disciplinare, la putere în general. Se susțin când sunt în dificultate. Își promovează reciproc pilele și beizadelele. Iar la nevoie își apără clubul cu dinții. Spiritul de gașcă explică mare parte din aceste comentarii tendențioase.

Vreau să spun foarte clar: ceea ce ați văzut în sala de operație de la Fundeni este inacceptabil într-un sistem medical responsabil! O spun cu experiența a 26 de ani în instituții din topul medicinei americane. 

– Mulți au spus că ar fi trebuit remarcat mai degrabă efortul personalului medical de a duce la capăt o operație complicată, care a durat foarte multe ore.
– Transplantul de ficat este într-adevăr o operație solicitantă atât pentru pacient, cât și pentru echipa medico-chirurgicală. Este o intervenție complexă, care implică multă planificare și coordonare, implică mult efort intraoperator și multă atenție la detalii. Transplantul de la donator în viață (precum cel din imaginile de la Fundeni) nu este atât de rar precum a fost descris în mass-media românească. În ultimele decenii, în SUA s-au efectuat mii de asemenea operații la copii și adulți.

Efortul personalului medical este mare, dar, în mod normal, specificat în fișa postului. Este o muncă la care acei oameni au consimțit și pentru care sunt plătiți. Trebuie să știe cu ochii închiși ce să facă și ce să nu facă!

„Când am plecat din România, consideram protocoalele un semn de slăbiciune”

– Ar fi posibilă o astfel de situație la spitalul la care lucrați?
– Cândva, la începuturile vieții mele americane, am uitat să-mi pun boneta la intrarea în blocul operator. Am intrat grăbită pe coridor, dar nu am ajuns în sala de operații. M-a oprit omul de serviciu care spăla pe jos: „Hey, you! Cant go like that!”. L-ar fi oprit și pe decan dacă-l vedea cu ceva în neregulă.

Evident, oricine poate încerca tâmpenii și aici, dar nu ajunge prea departe. Pentru că blocurile operatorii sunt împânzite de controale, de camere video. Suntem obișnuiți să ne atragem atenția unul altuia când greșim. Îmi este imposibil să-mi imaginez o scenă precum cea de la Floreasca, dar dacă prin absurd s-ar întâmpla ceva similar, nu aș avea nicio problemă să-i spun chairmanului meu: „Uite, totul e sub control. Stau eu aici cu pacientul până te schimbi în haine de sală”.

Aproape 90% dintre spitalele americane sunt evaluate periodic de diverse agenții de acreditare, Joint Commission fiind cea mai importantă dintre ele. Ținuta și comportamentul în blocul operator sunt întotdeauna în topul lor de interes. Pe lângă inspecțiile de acreditare, spitalele sunt comparate continuu între ele pe baza multor indicatori de performanță. Infecțiile intraspitalicești și satisfacția pacienților sunt numai doi dintre acești indicatori. Nivelul performanței influențează accesul la anumite fonduri, atrage pacienți și specialiști de top. În schimb, rezultatele proaste sunt urmate de controale, suspendări și alte pedepse reale.

– Câtă atenție se acordă în instituția în care lucrați acestei discuții legate de îmbunătățirea protocoalelor medicale și de respectarea lor?
– Când am plecat din România, consideram că protocoalele sunt semne de slăbiciune. Dascălii mei de la București mă învățaseră că medicul e un soi de artist, un mic dumnezeu alchimist care nu poate fi încorsetat în protocoale. Cred că mentalitatea asta încă există la mulți colegi români. 

În SUA am învățat repede să mă ghidez după reguli administrative, protocoale clinice sau politici instituționale. La sfârșitul zilei, rezultatele sunt mai bune când respecți regulile. Și, cu certitudine, rămâne ceva loc și pentru artă.

Instituțiile medicale americane funcționează într-o rețea foarte bine definită de politici, regulamente, protocoale, recomandări etc. În plus, fiecare instituție își creează propriile reguli, care vin să adauge specificitate celor de la nivel central. Obligativitatea cunoașterii și respectării acestor reguli este stipulată în contractele de angajare. Pedepsele pentru nerespectarea lor variază în funcție de gravitatea abaterii și pot ajunge până la concediere. 

Tot parte a contractelor de lucru este și obligativitatea participării periodice la foarte multe cursuri de educație medicală. Un astfel de curs este cel de prevenire a infecțiilor. Statul New York ne obligă să-l facem la fiecare doi ani. 

În cele mai multe instituții, personalului i se cere să participe anual la cursuri despre prevenirea hărțuirii sexuale, despre drepturile pacienților, despre conflictul de interese, prevenirea risipei și a furtului etc. Sunt probleme de etică incompatibile cu un sistem medical de calitate.

 „Medicina românească e saturată de dumnezei”

– De unde credeți că vine la noi această atitudine relaxată față de reguli, față de protocoale medicale?
– Eu cred că este un amestec de dumnezeism, incompetență și multă nesimțire. Medicina românească e saturată de dumnezei. Dumnezei mai mari, dumnezei mai mici. Ei știu tot, au mereu dreptate și, în general, lor nu li se întâmplă nimic când greșesc. Pe dumnezei nimeni nu îndrăznește să-i pună în dificultate. Ei fac ce vor.

O altă explicație ar fi calitatea resursei umane, o reflexie a gradului de corupție din întreaga societate. De ani de zile, angajările în spitale se fac în mod netransparent, de multe ori contra unor sume mari de bani, pe pile sau alte soiuri de relații personale. 

Întrebați miile de asistente plecate în Europa despre condițiile de angajare de acasă, despre șpăgile cerute pentru un loc „bun” în România.

Acum câțiva ani, fosta directoare a Spitalului de Urgență din Craiova a fost condamnată pentru șpăgi de peste 50.000 de euro luate la angajarea unor asistenți medicali și infirmieri. Atunci când regula de încadrare este plicul, nu trebuie să ne mirăm că oamenii fie habar nu au de normele profesionale, fie nu au disciplina de a le urma sau pur și simplu se simt protejați de relația „specială” cu angajatorul și fac ce vor.

Dar, indiferent de dumnezei, pile sau bani, atitudinea asta relaxată se naște din acea stare definită printr-un cuvânt românesc căruia eu nu am reușit să-i găsesc corespondent fidel în nicio altă limbă: nesimțire. 

„UMF-urile și colegiile medicilor sunt oligarhii medicinei românești”

– Există o animozitate între profesioniștii care au plecat și cei care lucrează în țară? Aceștia din urmă își rezervă de cele mai multe ori exclusivitatea în a comenta aspecte legate de medicina din România. E și o tăcere asurzitoare atunci când neregulile sunt evidente.
– Cei mai mulți medici plecați în primele valuri, printre care mă număr și eu, au făcut-o pentru că nu au acceptat compromisurile necesare supraviețuirii în sistemul ce începea să prindă formă după 1989. Sunt profesioniști care au făcut sacrificii enorme și, de multe ori, au riscat la fel de mult. Sunt cei care au plecat departe, Europa fiind pe atunci închisă românilor. După intrarea în UE, foarte mulți specialiști au emigrat acolo. Dar, indiferent unde se află acum, toți acești medici lucrează în sisteme mult mai performante decât cel de acasă. Și realizează cât de departe ar fi ajuns medicina românească dacă atunci, în anii 90, colegii lor nu ar fi acceptat compromisurile impuse de cei ce și-au însușit „sistemul”.

Dacă atunci cei mai mulți ar fi spus „nu”, probabil România ar fi avut astăzi o medicină de clasă. Cei plecați văd lucrurile prin prisma experienței câștigate cu efort în sisteme funcționale. Cei de acasă se consideră atacați și cred că, fiind direct implicați, dețin adevărul. Apare intoleranța de genul „cine ești tu, mă, să-mi spui mie cum să fac?”. Apar ironiile și abuzul verbal. 

Însă problema cu adevărat serioasă este tăcerea în fața neregulilor evidente. Tăcerea! Mult timp am crezut că dezinteresul, lașitatea, frica sau loialitatea individuală sunt principalele cauze ale lipsei de reacție. Realitatea este mult mai gravă. Tăcerea asurzitoare vine de la grupurile de putere – UMF-urile și colegiile medicilor fiind cele mai importante. Ei sunt oligarhii medicinei românești și principalii autori ai tăcerii.

– Vi s-a spus vreodată că, până la urmă, sunteți produsul școlii românești de medicină? Și că îi datorați multe?
– Da. De multe ori. Citeam și acum câteva zile ceva despre banii pe care expatriații români i-ar datora statului pentru studiile făcute „gratis”. Un nonsens abisal. Acești „datornici” – printre care și eu – trimit economiei românești miliarde de euro anual, suficient să achite și cele mai imaginare obligații. 

Știți, după război, proprietățile familiei mele au fost luate cu japca de către comuniști. Cred că valoarea lor mi-a plătit o parte din studii. Părinții mei au muncit toată viața la statul socialist. Au contribuit și ei, și bunicii mei la plata studiilor mele. Și, nu în ultimul rând, ai mei au plătit multe meditații, acea școală paralelă necesară celor ce voiau să facă performanță. Eu nu am datorii materiale.

Cât despre mine, ca produs al școlii românești de medicină? Da, sunt de acord. Fără abuzurile și șuturile primite de la școala românească de medicină, poate nu aș fi avut disperarea de a pleca într-o țară a cărei limbă abia o vorbeam și de a o lua acolo de la capăt. După aproape 30 de ani, chiar pot să le mulțumesc baronilor UMF-iști pentru cariera mea.

„Foarte mulți români nu au mijloace materiale să caute o îngrijire decentă”

– Ați mai avut de-a face cu sistemul medical din România, ca pacient sau aparținător? Ce s-a schimbat în aproape 30 de ani de când ați părăsit România?
– Prin părinții mei, am avut destul de mult de-a face cu sistemul și cu oamenii lui. Cunosc cu vârf și îndesat multe dintre problemele pacientului român. Lipsa aproape completă a screeningurilor și a profilaxiei, îngrijirea proastă și mizeria din spitale, superficialitatea sau, în multe cazuri, lipsa de pregătire a cadrelor medicale, atitudinea arogantă a acestora, abuzurile, șpăgile.

Dar să știți că în peisajul acesta urât am găsit și profesioniști remarcabili, cu respect pentru pacienți și pentru meserie. E drept, de multe ori a trebuit să apelez la colegi, cunoștințe sau pile. Din păcate, cei mai mulți români nu au șansa de a fi prieteni cu medici buni. Mulți oameni nici nu știu ce drepturi au ca pacienți. Foarte mulți nu au mijloace materiale să caute o îngrijire decentă. Recent, o cunoștință și-a scos singură măseaua, pentru că nu a avut bani de dentist.

De la omul care nu are bani de dentist până la cel omorât de candela din secția ATI, românii se confruntă cu un munte de nereguli și abuzuri ale sistemului medical. Pentru care nu pacientul este vinovat.

Lupta cu primele valuri de coronavirus a fost definitorie pentru fiecare dintre noi și pentru colectivitățile din care facem parte. În România, momentul 2020 a relevat un corp medical dezorientat, cu probleme de identitate, lipsit de leadership. Un an mai târziu, o parte semnificativă a personalului medical a refuzat să se vaccineze împotriva coronavirusului. Alții și-au folosit cabinetele pentru a răspândi inepții conspiraționiste, tratamente fără suport științific și minciuni despre vaccinuri. Mulți români au ales să nu se vaccineze pentru că așa i-a sfătuit doctorul lor. În timp ce colegiile și colegii acestora s-au complăcut într-o iresponsabilă lipsă de reacție.

Eu vin des în România. Mi-este mereu dor de acasă. Mă simt bine la mama, cu prietenii și cu familia mea. Dar nu cred că mă voi întoarce să trăiesc acolo. Pentru că nu vreau să fiu pacient în România.

– De ce credeți că proiectul construirii de spitale regionale tărăgănează de atâta vreme?
– Aș vrea să pot răspunde, dar nu știu amănunte din istoria acestor proiecte. Știu însă că, în numai câțiva ani, un grup de oameni cinstiți și întreprinzători a reușit cu eforturi mari să construiască un spital de la zero, să ridice ATI-uri modulare și să doteze secții de oncologie. Totul fără nicio contribuție de la stat. Poate că aici este răspunsul la întrebarea aceasta și la multe altele: lucrurile se schimbă cu inițiativă, corectitudine și multă muncă.  

Aminteam la începutul discuției despre „New Amsterdam”, un film inspirat din viața actuală a celui mai vechi spital public din Statele Unite. Vreau să închei cu un mesaj din film: „We all feel like the system is too big to change. But we are the system. And we need to change. Lets be doctors again!” („Toți simțim că sistemul e prea mare să fie schimbat. Dar noi suntem sistemul. Și noi trebuie să ne schimbăm. Să fim doctori din nou!” – n.r.)

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro