Medicina, film horror în urmă cu 150 de ani

Spitalul Colţea, prima instituţie de acest gen din România

În mod oficial, primul loc amenajat în România pentru îngrijirea pacienţilor a fost Spitalul Colţea din Bucureşti, în anul 1704, însă abia mai târziu s-au făcut eforturi în vederea organizării sistemului medical. Autorităţile l-au chemat în ajutor pe Carol Davila, un medic de origine franceză, care a fost numit şef al Spitalului Oştirii în anul 1853. La iniţiativa acestuia a fost întemeiată Şcoala de Chirurgie, în 1857, redenumită ulterior Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, prima facultate de acest gen din România. În 1873, la Bucureşti a sosit şi primul dentist, dr. Mihalowschi, care şi-a deschis cabinetul în zona Foişorului de Foc. Iar în 1886, după aproape trei decenii de proiecte şi lucrări, şi-a deschis uşile primul spital pediatric, actualul Spital Clinic de Urgenţă pentru Copii Grigore Alexandrescu – cea mai veche instituţie de acest gen din Europa de Est.

Ambulanţa şi medicina legală, creaţia fraţilor Minovici

O altă decizie istorică pentru lumea românească a medicinei a fost luată în 1898, când medicul Mina Minovici a hotărât ca “Morga oraşului” să fie redenumită “Institutul medico-legal” -primul institut de medicină legală din lume. Primele noţiuni ale acestei ştiinţe au apărut însă în ţara noastră mai devreme, odată cu Legiuirile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Este vorba despre “Cartea românească de Învăţătură de la Pravilele Împărăteşti”, tipărită la Iaşi în 1646, şi “Îndreptarea Legii”, tipărită la Târgovişte în 1652, care făceau referire la expertiza în cazuri de otrăvire, rănire, nebunie, deflorare şi sodomie.
Un alt membru al familiei Minovici, de această dată Nicolae, a fost cel care a înfiinţat primul serviciu public de ambulanţă din ţară, în 1906, considerând că este inacceptabil ca pacienţii să nu mai poată fi trataţi nicăieri după ora 14.00. Tot el a fost cel care în 1934 şi-a ipotecat casa pentru a înfiinţa un spital de urgenţă pe Cheiul Dâmboviţei; instituţia s-a mutat în 1949 pe Calea Floreasca, unde funcţionează şi în prezent.

Recomandări

Sfârșitul erei gazului rusesc ieftin în UE. Consecințe și alternative pentru state membre

Igiena era problema cea mai mare la ţară

În timp ce la oraş se făceau progrese semnificative în domeniu, se înfiinţau instituţii spitaliceşti, apărea serviciul de ambulanţă şi institutul de medicină legală, iar oamenii dădeau semne că sunt tot mai interesaţi de sănătatea proprie, la ţară lucrurile stăteau cu totul altfel. În zonele rurale, igiena era una din principalele probleme care duceau la îmbolnăvirea oamenilor, dar şi la complicaţiile unor răni iniţial superficiale. “Baie generală niciodată nu fac, nici femeile, nici bărbaţii, şi aceştia nici pe cap nu se spală decât excepţional. Se înţelege lesne în ce stare e pielea ţăranului. Un strat gros de murdărie stă totdeauna pe dânsa şi acei care au avut ocazie să stea între dânşii cunosc mirosul caracteristic pe care îl exhală din cauza pielii şi a hainelor murdare”, stau mărturie spusele unui tânăr, citat de etnograful Constantin Bărbulescu în cartea “România Medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910”. Pe atunci, bolnavii de la ţară erau îngrijiţi mai mult de proaspeţi absolvenţi ai Facultăţii de Medicină, care, până să fie angajaţi, erau trimişi de profesori “să-şi facă mâna” prin sate. Nu făceau totuşi muncă voluntară, fiind remuneraţi pentru munca depusă.

Recomandări

Elogiu adus României de televiziunea americană CNN: „Nu au mai rămas multe locuri în Europa, dar România se apropie”

În anul 1919, instrumentarul pentru operaţii încă era rudimentar

Medicii din oraşele mari aveau şansa să scrie istorie. De exemplu, la Spitalul Colţea din Bucureşti, în 1847 se făcea prima operaţie de cataractă sub anestezie cu eter, iar în anul 1873, doctorii se mândreau cu o operaţie în premieră mondială, în care au aplicat o sutură de abdomen în straturi anatomice. Tot la Colţea a fost testat pentru prima dată în lume un nou procedeu de operaţie pentru malformaţia cunoscută drept “buză de iepure”. Şi în centrul ţării, anul 1919 a prins învăţământul medical clujean într-un moment de dezvoltare a chirurgiei. Operaţii se efectuau frecvent, la mai toate organele, excepţie făcând inima, creierul şi plămânii – aceste intervenţii nu se puteau realiza, deoarece încă nu exista posibilitatea ventilării plămânilor. Pentru anestezii nu se folosea vreun cocktail de medicamente, ci… direct cloroform. În ceea ce priveşte instrumentarul utilizat în intervenţiile chirurgicale, nu existau probleme cu achiziţiile şi nici vreo lipsă, deoarece acesta se realiza, de cele mai multe ori, chiar la atelierul facultăţii sau al spitalului. Şi în ortopedie instrumentele erau la fel de rudimentare. Astfel, chiar dacă medicii puteau opera membrele rupte, imobilizarea lor se făcea… cu sârmă oţeloasă! O scândură şi două sfori erau leacul pentru orice fractură, iar varianta mai “evoluată”, folosită în Munţii Apuseni, era un sistem de patru scândurele, unse cu unt fierbinte şi întărite cu sfori. O gleznă fracturată se înfăşura în sârmă, iar un pacient cu hernie primea drept “remediu” o curea din lemn şi fier, pe care să o încingă în jurul mijlocului. Dacă în zilele noastre vă este teamă de mersul la stomatolog, trebuie să ştiţi că au fost vremuri în care cleştii folosiţi pentru extracţii erau făcuţi în atelierul unui ţigan fierar din Oltenia, lângă Potcoava!

Recomandări

Atacatorul din New Orleans este Shamsud-Din Jabbar, cetățean american din Texas. Trump acuză imigranții, Biden se abține

Usturoiul şi inimile de porumbel, pe post de medicamente

Aşadar, instrumentarul era o problemă! Însă lipsa medicamentelor era una şi mai mare, pentru că făcea ca multe boli să fie tratate superficial sau… deloc. Pentru orice afecţiune a stomacului, usturoiul era răspunsul, iar cardiacii se vindecau “ca prin minune” cu nici mai mult, nici mai puţin decât… nouă inimi de porumbel! Dacă în cazul bolilor venerice cele mai folosite “tratamente” erau spălăturile, diabetul nici măcar nu era cunoscut ca afecţiune, astfel că nefericitul ca-re se îmbolnăvea murea în câteva luni. Insulina a fost utilizată la scară largă abia după 1920.

Româncele au avut viaţă grea în lumea medicilor

Maria Cuţarida Crătunescu (foto) a fost prima femeie medic din România. În ciuda studiilor şi diplomelor obţinute peste hotare, nu i-a fost deloc uşor să se angajeze, pentru că lumea medicală era percepută ca aparţinând exclusiv bărbaţilor. Crătunescu şi-a făcut studiile liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti, a studiat Medicina la Zürich şi Montpellier, iar în 1884 a devenit doctor în medicină la Paris. În acelaşi an, s-a întors în ţară, sperând că va putea imediat să profeseze şi şi-a deschis o clinică particulară, însă pacienţii nu i-au trecut pragul, din cauza reticenţei. Deşi lucrarea sa de doctorat a fost despre cancerul uterin, i s-a refuzat un post de medic la secţia “Boli ale Femeilor” din Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. A reuşit, după o vreme, să se angajeze la Spitalul Filantropia.

Trimite celor dragi mesaje de Anul Nou 2025, iar pentru cei sărbătoriți pe 1 ianuarie, vezi urări de Sfântul Vasile 2025!
 

Urmărește-ne pe Google News