INTERVIU/Melania Medeleanu: „Se supără cineva dacă spun că nu mi-e dor de televiziune?”

Libertatea: Nouă, jurnaliștilor, ni se pare de multe ori că, în momentul în care am făcut un reportaj despre o cauză socială, s-a încheiat misiunea noastră. De ce ați hotărât dumneavoastră să vă implicați?

Melania Medeleanu: E o întrebare pe care o primesc adesea și mi-e clar că n-o să am niciodată un răspuns satisfăcător pentru toată lumea. Mie mi-a plăcut foarte mult să fiu jurnalist, am făcut asta cu pasiune și speranță, și dorința de a ajunge la esență. Nu pot să spun însă că am făcut un sacrificiu renunțând la jurnalism, pentru că ce îmi oferă copiii ăștia în fiecare zi de tabără sau satisfacția pe care o ai când știi că un pas mic a reușit să îi facă viața unui copil puțin mai bună, satisfacția asta n-aș da-o pe nimic, nici pe cel mai tare live.

Nu vă e nici măcar puțin dor de televiziune?

O să se supere lumea pe mine dacă zic „nu”? Nu spun că n-o să mă mai întorc niciodată sau că e o etapă complet uitată din viața mea, am învățat că nu e bine să spui că eu niciodată n-o să…, dar acum făcând ceea ce fac, fie că vorbesc de MagiCamp, de asociație, fie că vorbesc de cursurile de public speaking sau de dicție, sau de media trainingurile pe care le susțin, cred că sunt în momentul ăla al vieții în care îmi e de ajuns.

Recomandări

Cazul Ferma Dacilor. Un an de la focul devastator care a omorât opt oameni. Laboratorul de expertize criminalistice a identificat cauzele incendiului

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Sute de persoane au stat pe acest scaun al suferinței și până a se așeza prima persoană pe acest scaun aproape că nici nu ne gândeam că există această problemă, a părinților cu copii internați în spitale. Cum ați identificat-o?

Ea e identificată de orice om care a stat vreodată pe vreun scaun de spital. Și sunt mulți dintre noi care au stat lângă patul copilului nostru, părintelui nostru, al unui prieten drag, așa că cine a trecut o dată prin spital, știa de această nevoie. Acest fel de proiecte există de mult în România, dar ni se pare că nu sunt de ajuns, că e nevoie de mai mult decât atât. Dar una dintre întrebările care ne-au fost puse în anii trecuți, când ne gândeam la proiectul MagicHome, a fost: ”Dar chiar credeți voi că un părinte se va desprinde de patul copilului său să meargă undeva să doarmă peste noapte?” Și trebuie să recunosc că a fost un semn de întrebare foarte legitim. Dar dacă stai o zi, două, trei, o săptămână, poate că reziști, dar, din păcate, cancerul este o boală care nu se tratează de azi pe mâine, care necesită săptămâni, luni, poate chiar ani de tratament. Orice părinte care petrece timp pe acel scaun lângă patul copilului său, inevitabil obosește, înțepenește. Are nevoie să fie puternic, are nevoie să fie puternic pentru copilul său. Și ne-am gândit că, mai ales în cazul celor care vin din provincie și au de stat o perioadă îndelungată alături de copil, un astfel de proiect poate fi foarte util. Dar n-am pornit doar de la gândul ăsta și am vrut să testăm dacă e chiar așa. Și am închiriat un apartament cu patru camere, lângă Fundeni, lângă IOB, la începutul acestui an, și sunt aproape 400 de oameni care au trecut pe-acolo, unii doar pentru o noapte, alții cât să facă un duș, alții cât să spele sau să gătească ceva pentru copilul lor. Dar zi și noapte, de un an de zile, această casă este plină.

Recomandări

Procurorii din dosarul Revoluției au refăcut pas cu pas regia pusă la cale de Ion Iliescu și de gruparea sa pentru execuția soților Ceaușescu

Trăim, totuși, în București. Ce au spus vecinii de apartament?

Mă provocați… Unii dintre ei sunt oameni buni și, ca orice om bun, au avut și o vorbă bună. Dar nu toți sunt oameni buni sau, hai să spunem, nu toți au aceeași înțelegere asupra lucrurilor. Și au fost câțiva care s-au purtat foarte urât cu părinții copiilor cu afecțiuni oncologice care stăteau în acea casă. S-au purtat foarte urât, așa cum nicio ființă n-ar trebui să se poarte cu o altă ființă.

Mai ales că această boală cumplită nu alege.

Dar, știi, tot timpul îți spui că n-o să fii tu acela. Doamne-ajută! Dar, din păcate, dacă te uiți la câte cazuri noi sunt, la copii, la adulți, în fiecare an, nu poți să nu te întrebi: ”E posibil să vină și rândul meu într-o zi?”.

„Dacă ne-ar fi prins vara, ar fi fost suficienți oameni care să stea pe scaun”

Spuneați, la un moment dat, că s-au înscris să se reculeagă pe scaunul suferinței foarte mulți oameni, chiar și în ziua de Ajung de Crăciun.

Dumneavoastră îl numiți scaunul suferinței, dar la capătul acestei campanii l-aș numi scaunul solidarității, l-aș numi scaunul generozității și al implicării. Pentru că 636 de oameni și-au rupt din timpul lor să stea pe acel scaun din solidaritate cu părinții copiilor cu afecțiuni oncologice. Da, într-adevăr, s-au înscris oameni ca să stea în Ajunul Crăciunului. Din fericire, nu a fost nevoie să stăm atât de mult. Unii oameni au spus: ”Sunteți nebuni la cap, cum adică nu vă ridicați de pe scaun ăla până strângeți 100.000 de sms-uri, o să vă prindă vara acolo!” Ei bine, dacă ne-ar fi prins vara, ar fi fost suficienți oameni care să stea pe scaun. Erau înscriși până în luna mai. A fost atât de copleșitoare reacția oamenilor, noi toți suntem foarte recunoscători. O uriașă dovadă de generozitate și nevoia oamenilor de a le fi alături altor oameni.

Recomandări

Instalații de pom din comunism se vând pe internet cu sute de lei. „Chiar și în ochii tinerilor pot părea cool și unice” I Interviu

Care a fost cel mai emoționant moment din campanie?

Sunt sute. Și aceste sute de momente copleșitoare, pe de-o parte, au venit de la acei oameni care stăteau pe scaun, pe care puteai să îi privești pentru că exista un live streaming și vedeai în fiecare moment dacă scaunul acela e ocupat de cineva. La un moment dat, uiți că ești în fața unei camere, și ești tu cu gândurile tale și cu emoțiile tale. Și într-un moment de ăsta, de un firesc fără margini, să vezi un părinte mângâind patul acela ca și cum s-ar afla acolo propriul lui copil, e tulburător. Apoi, au fost momente foarte emoționante din mesajele pe care le-au lăsat în caiete, sunt nu mai puțin de cinci caiete. Și sunt sute de mesaje pe care acești oameni au ales să le împărtășească cu noi. Plus toți cei care ne-au sunat din străinătate și din țară, și care nu puteau ajunge efectiv să stea pe scaunul acela, dar simțeau nevoia să împărtășească cu noi tot felul de povești. Au fost foarte multe mesaje. Au fost zile întregi în care n-am făcut altceva decât să citim mesaje și să răspundem la ele. În primele zile ajungeau la mine mesaje de genul: „Bună, Mel, aș vrea și eu să iau loc pe acel scaun”. În următoarele zile: „Aș vrea să stau și eu pe acel scaun pentru că…” Și urmau niște povești cutremurătoare în care trebuia să respir adânc, să trag aer în piept și să mă întreb ce pot să răspund unui asemenea mesaj. Ce poți să-i spui unui părinte care și-a pierdut copilul? Ce poți să-i spui unui om care crede că viața lui e gata, că nu mai are niciun sens și se întreabă: ”De ce? De ce să mai trăiesc eu fără copilul meu?”. Nu știi să răspunzi la lucruri de genul ăla. Însă există MagiCamp, tabăra copiilor cu afecțiuni oncologice și acolo copiii ne-au învățat niște lucruri extraordinare, și ne-au spus: „Nu-i nevoie de cuvinte mari, doar fii acolo!”.

Și ascultă, pentru că există atâția oameni care urlă în gol…

Campania asta pentru MagicHome a fost o adevărată terapie pentru mulți dintre cei care au luat loc pe scaun, pentru mulți dintre cei care au simțit nevoia să scoată povești pe care le-au ținut de foartă multă vreme doar pentru ei.

Când va fi gata MagicHome?

Noi sperăm ca până la începutul lui aprilie, cel târziu, să fie gata, dar proiectul ăsta cumva ia amploare, pentru că nevoia e așa de mare încât ne dăm seama c,ă pe lângă adăpostul pentru părinții copiilor cu afecțiuni oncologice, ceea ce și-a propus să fie MagicHome de la început, acolo vom caza inclusiv copii care se află între perioade de analize sau tratament și care n-au nevoie să stea în spital. Așa că îi vom aduce la MagicHome și gândim deja o cameră specială pentru ei, o cameră senzorială, o cameră de terapie unde să putem să facem și terapie cu părinții, dar și cu micuții, unde vor fi voluntari care să se poată juca cu copiii.

„E bine să ai încredere în oameni”

De altfel, taberele magice au doi frățiori mai mici. Există și tabăra pentru copii care au suferit arsuri, și a celor care au suferit o pierdere.

Blue Camp a avut două serii vara aceasta și anul acesta vom avea și mai mulți copii în BlueCamp, pentru copiii care au pierdut ceva, singura din cele trei tipuri de tabără în care facem terapie cu copiii. Apoi, Connectiv Camp, care a și crescut de altfel. Apoi, Connectiv Camp a și crescut, de altfel, Anul trecut am avut prima serie de Connectiv Camp cu 11 copii. Anul acesta au fost 22. Anul acesta au trecut prin toate taberele MagiCamp  220 de copii. Iar anul viitor vom avea tabere din prima zi a vacanței de vară și până se termină.

Ați avut voluntari printre cei care au trecut prin groaza de la Colectiv.

Am avut voluntari, Alexandra Furnea, Alice Tiaru, Adina Apostol, oameni care s-au născut a doua oară. Ei spun asta și tot ei spun că „habar n-am de ce mi s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat, nu găsesc nicio justificare pentru ce mi s-a întâmplat, încă aici, în Konektiv Camp, dăruind din ce am și înțelegând foarte bine trauma copiilor, fiindcă și noi am trecut prin aceeași trauma, aici am început să mă vindec”.

Bănuiesc că în fiecare zi primești o lecție de la cei mici. Ce v-au învățat?  

Și de la cei mici, și de la cei mari. De la cei mici învăț în fiecare zi curajul și pofta de viață. Pentru că trebuie să ai foarte mult curaj și poftă de viață ca să treci prin așa o boală cumplită. Or, felul în care știu ei să lupte este nu doar emoționat, dar este un exemplu. Copiii ăștia îmi sunt un exemplu atunci când nu am curaj să fac ceva. Când sunt o lașă, mă gândesc la ei și știu că, oricât de greu mi-ar fi, nu poate fi nici pe sfert greul cu care se luptă ei. Așa că, dacă ei pot, o să pot și eu. Iar de la oamenii mari învăț încrederea. Voluntarii din MagicCamp, din toate proiectele, fie că vorbim de Magic Box, Magic Ticket sau Magic Home acum, oamenii ăștia care apar așa de niciunde… Sunt sute de oameni care sunt la o chemare distanță și îmi arată că e bine să ai încredere în oameni, că atunci când oferi încredere, primești încredere.

Mi-am amintit de povestea Francescăi, care a reușit să se cațere pe un panou de escaladă, deși nu are picioare.

Francesca e minunată, ca toți copiii care trec pe acolo, dar Francesca e specială prin forța pe care o are. Un copil fără picioare care escaladează un panou de opt metri, în aplauzele și urletele tuturor copiilor și voluntarilor, este un reper. Atunci când îți spui ”eu nu pot pentru că e prea greu pentru mine”, și spui acest „nu pot” de parcă ar fi o medalie, te gândești la Francesca și poți orice.

Citește și: 

Campania Magic Home. Zeci de vedete, pe scaunul suferinței. Peste 30.000 de SMS-uri, în trei zile

Melania Medeleanu, la finalul campaniei MagicHome: ”Erau oameni înscriși să stea pe acel scaun până în mai”

Urmărește-ne pe Google News