ComenteazăPe blogul său, Marina Almășan a detaliat poziția sa față de afirmațiile lui George Buhnici. Prezentatoarea a susținut că, de fapt, făcea referire la o categorie „foarte restransă a acelor femei și își cere scuze că nu a punctat „suficient de clar acest lucru.
„După lecturi repetate, care mi-au provocat stări alternative de greață, mea culpa, tristețe, regret, silă, revoltă etc, am apelat, în final, la un instrument neașteptat. Salvator. Am închis ochii și mi-am imaginat că sunt… supraponderală. Că sunt fix același om, cu același chip, cu același trecut, aceeași meserie, aceleași năzuinți, aceeași dragoste de părinți, copii și oameni în general, doar că sunt …grasă. Nu grasă, FOARTE grasă.
Și tot cu ochii închiși, am încercat să trăiesc puțin viața unei astfel de femei. Faptul că nu reușește să poarte niciodată rochiile care i-ar plăcea, faptul că lumea în jur se uită chiorâș la ea iar unii ghiolbani chiar o ironizează, faptul că, ori de câte ori se privește în oglindă, oftează, iar când privește spre colegele sale de birou, mult mai suple, oftează din nou.
Am încercat să-mi imaginez câtă suferință îi produce orice activitate căreia trupul i se împotrivește și cât de tare o doare, văzând cum bărbatul iubit și căruia nu-i poate reproșa nimic, nicidecum infidelitate, se mai uită lung, pe furiș, la cate-o asistentă tv sau câte-o copertă glossy, a scris Marina Almășan pe blogul său, potrivit VIVA!
„Am stat cu ochii închiși câteva minute bune…. După ce am considerat că am intrat în pielea (dar mai ales în mintea) unei astfel de femei, am recitit discursul lui Buhnici și, mai mult, editorialul meu. Și abia atunci AM ÎNȚELES. Am înțeles și nu mi-a căzut bine deloc, căci am înțeles cât de inabilă am fost în a-mi exprima o opinie și câtă confuzie a creat asocierea acesteia cu acea poziție abjectă a necunoscutului mie jurnalist.
Și m-am simțit deodată atât de prost față de femeile acelea pe care, fără să realizez, le-am rănit, în dorința primară de a amenda eu însămi, de fapt, o categorie foarte restrânsă a lor – cea a pițipoancelor supraponderale care se îmbracă provocator de indecent. Dar nu, n-am punctat suficient de clar acest lucru.
Și iată cum eu, cea despre care aveam părerea că nu știe să facă rău, a răscolit, folosind o mână de cuvinte, sufletele atât de sensibile la acest subiect, ale unei categorii de femei pe care mintea mea, de fapt, o exclusese, a continuat aceasta.
„Știu că acest nou editorial al meu le va părea unora un semn de slăbiciune. Alții îl vor ignora, căci el le taie dreptul de a mă mai lovi. Eu cunosc foarte bine lecția orgoliului și nu doresc să-i devin acestuia sclav. Orgoliul poate conduce la autodistrugere – spunea scriitorul antic Esop.
De aceea mi se pare firesc nu atât să mă justific (pentru că, qui s excuse, saccuse), cât să-mi cer iertare față de acele femeile plinuțe care au fost atât de afectate de poziția mea insuficient cântărită.
Da, am reacționat la atacarea jurnalistului Buhnici fără a mă concentra prea mult pe spusele lui (recitindu-le, am realizat dezastrul!)! ci fiind pur și simplu revoltată că un ziarist a fost amendat pentru exercitarea dreptului la propria opinie.
Am fost, așa cum am spus în acel blestemat editorial, OARECUM avocatul diavolului ; și iată că diavolul m-a ademenit în mlaștina sa…
Am anunțat, așadar, diavolul că reziliez contractul cu el, că-i cer daune morale pentru că m-a sedus și, ca să închei simetric cu însuși motivul acestui editorial: îmi cer iertare pentru rănile provocate involuntar. Acest cuvânt am să vă rog să îl rețineți: INVOLUNTAR”, a încheiat aceasta.