-Reporter: În ce măsură ați avut de-a face cu pacienți infectați până acum?
-Dintre 10 pacienți pe care îi văd într-o tură, cinci sunt cu simptome cu COVID-19. La două-trei zile avem și unul confirmat. Dacă pacientul prezintă simptome ușoare, trebuie să ajungem în maximum 10 minute la el. Dacă are simptome mai grave, de exemplu a făcut stop cardio-respirator, între 5 și 7 minute.
“Fac apel atât la românii din UK, cât și cei de acasă, să stea acasă. Nu mai facem față. Tot ce este legat de COVID reprezintă o muncă dublă față de ce făceam înainte și asta ne termină fizic și psihic”.
Lucrăm 12 ore pe zi, 5 zile, după care avem două zile libere. În urmă cu două luni lucram cinci zile și după aveam cinci zile libere. Nu sunt suficienți paramedici.
-Vă este teamă că la următoarea tură v-ați putea infecta?
-Nu am timp de asta. Trebuie să fac ce sunt antrenat. Doar înainte să intru pe tură îmi mai zic: sper să nu mă infectez nici de data asta. Mă bucur că măcar copiii nu stau cu mine.
Ditamai omul, doborât de frică
-Care a fost cazul cel mai neașteptat de când a început pandemia?
-Am fost zilele trecute la un pacient originar din Țăndărei, care acum are reședință în UK. A sunat la ambulanță, pentru că avea simptome. Voma, iar, printre respirațiile sacadate, mi-a spus că îi este frică să nu moară. Are copii și multe probleme pe cap. Era ditamai omul, plin de tatuaje, dar doborât de frică. Și nu e singurul. Am văzut ditamai oamenii doborâți de frică.
-Când vă simțiți neputincios?
-Experiențele cu bătrânii care prezintă simptome m-au doborât pur și simplu.
“Majoritatea nici nu mai vor să meargă la spital, pentru că știu ce-i așteaptă: nu vor să moară fără să-și vadă familia”.
Noi le respectăm dorința. Nu poți să răpești pacientul și să-l duci la spital, dar e greu să fii într-o astfel de situație. Noi suntem antrenați să facem tot ce putem ca să prelungim viața și-acum suntem puși într-o situație inversă.
-Care este protocolul pentru paramedici în cazul unui pacient care are simptome de COVID-19?
-Dacă pacientul e doar suspect de coronavirus, să zicem că are probleme respiratorii, ne punem costumația pentru nivelul 2 de urgență: ochelari, mască, mănuși, bonetă, sorț și un fel de mâneci din plastic cu care ne acoperim brațele. Le măsurăm temperatura, apoi le dăm oxigen și fluide în venă.
Medicii se dedică celor pe care îi pot ajuta mai mult
-Iar dacă pacientul este confirmat?
-Ne punem costumul de hazmat: combinezon complet, cizme, mănuși etanșe, mască, cască și aparatul respirator.
Îi măsurăm temperatura, pulsul, rata respirației și saturația de oxigen. Dacă este scăzută, îi dăm masca de oxigen, dacă nu este scăzută, îi dăm o mască obișnuită, în caz că va tuși.
Verificăm rata respirației, pulsul și tensiunea arterială, facem și un EKG, pentru că majoritatea se plâng de dureri de piept. Îl rugăm să nu atingă nimic cu mâinile, pe cât posibil, și-l ducem la spital.
-La spital ce se întâmplă?
-În medicina de urgență avem ceea ce se numește incident major, atunci când sunt mai mulți răniți decât putem ajuta. Dacă se prăbușește un avion, nu ne mai axăm întâi pe cei care sunt cei grav răniți, ci asupra celor pe care putem să-i salvăm. Cam așa este și cu sistemul medical în această perioadă.
“În Londra, gravitatea situației este la nivel major. Medicii se dedică celor pe care îi pot ajuta mai mult. Resursele sunt limitate, nu sunt suficiente paturi, aparate de ventilație, costume de protecție sau teste. Și-atunci triază pacienții în funcție de resursele spitalului sau vârsta și gradul de fragilitate ale pacientului”.
Cei lăsați să lupte singuri
-Ne puteți da un exemplu?
-Dacă pacientul are peste 70 de ani, o boală cardiacă și nu se poate descurca să meargă la toaletă, pentru că e paralizat într-un scaun cu rotile, el prezintă un grad al fragilității de peste 5 și este foarte vulnerabil.
“Atunci medicul nu-l mai bagă pe bătrân în terapie intensivă. Spitalele n-au suficiente resurse și pentru pacienții ca el, și pentru cei mai puțin vulnerabili, deci cu șanse mai mari să-și revină”.
-Care e prima procedură pe care o aplică medicii?
-Când pacienții ajung la spital, li se face presurizare pozitivă continuă a plămânilor: două reprize a câte 30 de minute. Dacă le crește nivelul de saturație a oxigenului sunt duși la secția de terapie intensivă, unde pot fi intubați și ventilați. Dacă nu, sunt puşi pe îngrijire paliativă. Adică li se dă morfină și sunt lăsați să lupte singuri cu virusul.
“Vă rog să ne ajutați! Stați acasă și salvați, la rândul vostru, vieți prin faptul că nu puneți mai multă presiune pe sistemele de sănătate”.
*La scurt timp după interviu, luni, 20 aprilie, paramedicul a intrat în izolare. “Am început să am simptome, tuse seacă și febră, dar nu mi-e frică. Indiferent de ce spune rezultatul, sunt convins că o să mă pun pe picioare și o să revin la muncă”.