ComenteazăCitind acum cateva saptamani despre experienta amara a unei corespondente ce s-a adresat rubricii dv., mi-am amintit de propria-mi situatie dintr-o istorie de acum 12 ani. De aceea, doamna Letitia, mi-am luat inima in dinti si v-am scris, in speranta ca acele doamne si domnisoare ce vor citi aceste randuri sa nu repete niciodata greselile facute de mine atunci, erori care in final m-au dus la o viata de singuratate, neimpliniri si tristete.
Aveam numai 22 de ani in 1993, eram senina si fara probleme, aveam un serviciu acceptabil in orasul natal. Flirturile nevinovate, petrecerile si sotiile se tineau lant pentru mine pe atunci, nimeni nu ar fi crezut ca inca sunt fecioara si, in general, putin imi pasa ce spunea lumea la acea data. Totul pana intr-o zi cand a aparut el, un „el” cum parca nu mai vazusem, la ivirea caruia am tresarit.
Din prima clipa am simtit ca mi-a luat inima. Am aflat repede ca nu e insurat si ca, desi nu arata, era mai in varsta cu 10 ani ca mine. Asta nu m-a descurajat – ba, dimpotriva, a fost parca un imbold care curand m-a impins mai aproape, astfel ca pana la urma am reusit sa lucram impreuna si – prin natura serviciului – sa comunicam mai mult. Curand a simtit si el ceea ce stiu de acum toti ceilalti – ca nu-mi era indiferent. Si desi il placeau si alte fete, a inceput sa ma priveasca intr-un mod special doar pe mine, iar in voce i-am distins o tonalitate noua, destinata numai mie.
Am marturisit bucuroasa constatarea celorlalte colege care m-au felicitat, prezicandu-mi ca nu va trece mult si imi vor juca la nunta. Si asa parea intr-adevar ca trebuie sa stea lucrurile, caci, la nu multa vreme, intr-o dimineata, cand inca nu era nimeni in preajma, s-a apropiat de mine si mi-a pus o garoafa alba pe masa. Nu stiu ce a fost in capul meu atunci – nu am sa-mi iert niciodata acea proasta inspiratie izvorata probabil din nemultumirea provocata de tacerea lui, ce poate se prelungise prea mult – dar am ridicat o privire care cred ca era de vipera si, abia stapanindu-mi rasul, i-am explicat ca sunt o femeie serioasa, casatorita, ce tocmai asteapta un copil, dar ca iau acea floare doar ca pe un semn de bunavointa. Mai curand decat credeam insa, aveam sa constat ca fericirea nu este un subiect de ras, iar avantajul de a fi frumoasa reprezinta un atu care, folosit fara discernamant, se poate transforma in handicap. M-a privit doar, intr-un mod pe care nu am sa-l uit niciodata. Toti s-au mirat de racirea progresiva a relatiilor dintre cei ce pareau sa formeze curand un cuplu, mai ales ca nu le-am spus mult timp motivul noii situatii.
Eram convinsa pe atunci ca dragostea invinge in orice imprejurare. Nu a fost asa. Optimismul debordant poate fi asemenea unui drog ce te impiedica sa vezi realitatea, oprindu-te astfel sa-ti rezolvi problemele. Nimic din ce-am facut mai apoi nu mi-a mai fost de folos: nici spiritele voalate facute in preajma lui, ce aveau ca scop a-i demonstra ca ce spusesem nu fusese decat o gluma – aia cu “sarcina” pe care nu aveam cum sa o pierd deoarece nu o avusesem niciodata – nici ironiile colegilor, pretext pentru ca eu sa devin – nu-i asa? – protectoarea lui, nici flirturile cu alti baieti, destinate a-i arata ca de fapt eu sunt singura si disponibila, intr-un rand avand de suferit un viol pe o strada intunecata de la chiar unul din cei cu care iesisem in oras, urmat de data aceasta de un chiuretaj real – nici intermediarii carora nu le-a dat prilejul sa-i spuna ce aveau de zis, printre ei aflandu-se si cel care ma necinstise si care, avand remuscari, dorise sa se revanseze incercand o reconciliere intre mine si el. Am facut aproape orice pentru a-l recastiga, acum fiind constienta ca nu i-am provocat decat suferinta si eventual o uriasa neincredere in femei. Numai abordarea directa intr-o discutie cinstita in care sa-mi repar gafa nu am intreprins (…).
Singura mea experienta sexuala a ramas acel blestemat viol, de nimeni stiut si comis de chiar unul din partenerii de flirt. Dupa disparitia lui, nici un barbat nu s-a mai putut apropia de atunci de mine, pentru ca nici unul nu ar fi fost capabil sa ma iubeasca cu acea curata si delicata discretie de care a dat dovada el. O patima care atunci m-a magulit, dand dovada de o cruzime de pustoaica, dar pe care acum, la anii maturitatii, nu as mai specula-o, ci as valorifica-o imediat, dandu-mi seama ca am de-a face cu barbatul vietii mele. Singura insa mi-am transformat viata intr-un mormant. La 34 de ani nu am ce sa reprosez nimanui, recomandand insa oricui sa nu faca ce am facut eu. Si daca va face, sa se pregateasca dupa aceea sa nu mai spere.
Ligia K., Bucuresti
Incearca sa apelezi la un specialist care sa te ajute sa depasesti trecutul ce-ti ineaca sufletul
Draga Ligia, mi s-a strans inima cand am citit scrisoarea ta, nu pot pretinde ca inteleg prin ce ai trecut, dar faptul ca mi-ai scris este un bun inceput pentru tine, pentru vindecarea sufletului tau ranit. Ar trebui sa incerci sa gasesti un psiholog bun, care ar putea sa-ti fie de un real folos. Daca pana acum ai avut de-a face cu vreunul si nu a fost in stare sa te ajute, probabil ca nu ai intalnit unul care sa te poata ajuta, sau poate ca nu era timpul. Acum este un moment foarte bun sa faci si urmatorul pas, cautand un specialist care sa te ajute sa depasesti trauma trecutului care-ti ineaca sufletul si care te impiedica sa-ti traiesti viata. Inchei cu speranta ca-mi vei urma sfatul si vei incepe din nou sa traiesti.