Mica unire din Italia a României cu Basarabia, în biserica de lângă Veneţia ridicată pe locul unui fost atelier auto

În fiecare duminică dimineaţă, la ora 8.00, după ce-şi termină treaba la familia de italieni unde lucrează ca badantă, doamna Hortenzia scoate din şifonier ia, fota şi ilicul roşu, le îmbracă şi, gătită în costum popular românesc, pleacă pe străzile oraşului Mestre, spre biserică.

Fosta telefonistă din Târgu Mureş, badantă la 73 de ani

Doamna Hortenzia e în Italia de peste 15 ani. „Am plecat târziu din ţară, când aveam 57 de ani”, spune ea. În România a muncit ca telefonistă, până când a fost disponibilizată.

„Cine te mai angajează la noi, la 52 de ani? Am stat o perioadă în șomaj, apoi m-am pensionat pe caz de boală. Dar pensia era foarte mică, aşa că, după ce am găsit o «filieră» ca să plec, m-am decis”.

Şi a venit să lucreze ca badantă, în Italia.

În urma ei, la Târgu Mureş, i-au rămas copiii, „trei fete. Între timp, una a plecat şi ea, cu familia, în Suedia. Celelalte două n-au vrut, pentru că aveau alte probleme: fie sperau că se vor îmbunătăți lucrurile acasă, fie erau plecați soții lor”.

Duminică dimineaţă, în apropiere de gara din Mestre, doamna Hortenzia trece prin pasajul subteran pe sub calea ferată şi ajunge în capătul străzii Giustizia, pe limba de asfalt în care se bifurcă liniile de tren. Acolo, într-o clădire rătăcită printre reprezentanţe auto-moto, e Biserica românească Sfânta Muceniţă Agata.

Recomandări

Dezastru aviatic în Kazahstan, după ce un avion plin cu pasageri s-a prăbușit chiar lângă aeroport. Momentul a fost surprins de martori

Femeia intră în biserică înainte de ora 10.00, când începe slujba. Iar după ce se termină liturghia, mănâncă de prânz, alături de ceilalţi enoriaşi, apoi participă la celelalte activităţi organizate de biserică până în jurul orei 18.00, când pleacă spre casa unde munceşte. E o badantă în costum popular, grăbind pasul pe străzile din Mestre.

Opt ore, cât stă la biserică, doamna Hortenzia spune că se întoarce acasă. În România mergea la liturghie doar „când eram liberă. Acum însă, doar duminica suntem liberi, şi eu vin de fiecare dată la biserică, să mă eliberez de tot stresul. Simt că mă încarc pozitiv aici”, mărturiseşte ea.

„Locul ăsta este minunat şi comunitatea atât de unită! Iar noi avem nevoie de interacțiune între vorbitorii de aceeași limbă, între conaționali”.

Cum te vindecă „împreună” de singurătatea maladivă 

„Tot stresul” de care spune doamna Hortenzia că se eliberează poartă un nume: „sindromul Italia”. Mii de femei plecate la muncă în străinătate suferă din cauza dorului de copii și de țară şi se îmbolnăvesc de o nouă formă de depresie. 

Recomandări

Procurorii din dosarul Revoluției au refăcut pas cu pas regia pusă la cale de Ion Iliescu și de gruparea sa pentru execuția soților Ceaușescu

Printre credincioşii ce vin la Biserica Sfânta Muceniţă Agata din Mestre sunt multe femei care lucrează ca badante, 24 de ore din 24. Au liber o jumătate de zi pe săptămână şi două ore zilnic, la prânz, plus duminica, de la 8 dimineața la 8 seara. Atunci, ele vin la biserică să-şi aline sufletul, ca şi cum ar merge la o şedinţă de terapie.

Preotul Ilie Petean, care slujeşte la „Sfânta Muceniţă Agata”, înţelege problema acestor femei. Spune că, atunci când a amenajat biserica, „am gândit un loc și de rugăciune, dar şi unul în care ele să poată sta împreună, să povestească, să-și aducă aminte de copilărie, de obiceiuri. Pentru că sunt singure aici, nu au familii sau copii, ca să le fie alături. Și atunci, formând această familie mare, cum îmi place mie să spun, i-am ajutat pe ei să iasă din starea aia în care erau. Mulți dintre ei începuseră să aibă deja probleme serioase de sănătate, din pricina singurătății”.

Recomandări

Instalații de pom din comunism se vând pe internet cu sute de lei. „Chiar și în ochii tinerilor pot părea cool și unice” I Interviu

Monica, despre divorţul de la Roma şi cimitirul din spatele bisericii

La masa de prânz din biserică, doamna Hortenzia stă lângă Monica. S-au cunoscut aici și, cel mai probabil, nu s-ar fi întâlnit niciodată, nici în România şi nici prin Mestre, în scurtele pauze de lucru ale badantelor, căci oraşul, aflat la 10 km de Veneţia, numără 87.000 de locuitori.

Monica are 48 de ani şi a venit în Italia din Panciu (Vrancea) acum 20 de ani. La Mestre a ajuns anul trecut, după ce a divorțat. În urma procesului, băiatul ei a rămas la fostul soţ, în Roma, iar asta înseamnă, pentru ea, o suferinţă în plus. Muncește ca badantă şi recunoaşte că „este foarte greu printre străini. Aş vrea să mă întorc acasă, dar încă nu pot, pentru că acum, fiind singură, vreau să-mi croiesc și eu un viitor”.

Monica mărturiseşte că simte nevoia să vină la biserică „mereu, mereu. Îmi liniștesc sufletul, şi aici mă simt acasă, mă simt în pace. Și când eram în țară mergeam, pentru că cimitirul era în spatele bisericii şi am mama moartă, bunicii. Iar după ce se termina slujba, mergeam la cimitir și-i plângeam”.

Nina, plecată din Basarabia ca să-şi salveze soţul bolnav

La aceeaşi masă cu doamna Hortenzia şi Monica stă Nina, din Basarabia. Are 70 de ani şi e tot badantă. „O fost și bine, o fost și rău, o fost de toate. Dar cu suferință, cu durere, cu lacrimi”, descrie ea cei 20 de ani, de când e în Italia. A plecat din ţară când soțul a fost diagnosticat cu cancer. Aveau nevoie de bani, pentru tratament „şi am zis că plec, un an-doi, cu gândul de-a face oleacă de rezerve, pentru a-l lecui. Dar nu a ajutat cu nimic, peste câțiva ani, soțul a decedat, așa că mi-am pierdut și familia, mi-am pierdut și sănătatea, mi-am pierdut și tinerețea”.

În Mestre există şi o biserică ce ţine de Patriarhia Rusiei, în care slujeşte, în limba română, un preot din Republica Moldova. O alta e la Veneţia. Dar Nina şi alţi basarabeni vin la biserica românească. „Aici ne simțim ca acasă”, explică ea, „e aceeași limbă, aceleași tradiții, aceleași cântece şi același port. E tot, nu ne deosebește absolut nimic”.

Nina spune că preotul Ilie Petean, „un om cu suflet mare, ne-a îngrămădit și a făcut o unire între toți. Şi vin aici oameni de peste tot, și din România, și din Basarabia, și din Ucraina, de peste tot. O biserică ce unește poporul, care unește sufletele și credința, foarte mult înseamnă pentru noi. Iar preotul acesta ne adună, ne spune cuvinte bune, de sărbători suntem fericiți. Dar nu suntem acasă, iar dorul de casă te termină. 20 de ani departe de casă sunt foarte mulți… Mulțumită bisericii, preotului care știe a ne uni, putem însă să suportăm și mergem înainte”.

Basarabenii, mai puţini în Italia, dar mai mulţi în bisericile româneşti 

Potrivit datelor statistice de acolo, în Italia trăiesc 1.083.771 de românii şi 109.804 cetăţeni din Republica Moldova. Dar, „chiar dacă, numeric, ne sunt inferiori, dacă ar fi să punem în balanţă câţi români şi câţi basarabeni practicanţi avem, aproape că s-ar echilibra balanța. Şi e valabil pentru toată Italia”, spune preotul Ilie Petean. 

„Noi așa am fost crescuți în familie”, explică Dumitru. A venit în Italia din Cimișlia, Republica Moldova, în 2006. Acum, el are 27 de ani, trei copii mici şi lucrează ca şofer de TIR.  

Şi Ana spune că e „crescută cu biserica”. E contabilă, are 34 de ani şi doi copii. Născută în Republica Moldova, a venit în Italia, cu părinţii, când avea doar 10 ani. „Nici nu mai țin minte ce era acasă”, mărturiseşte ea.

„Acum, aici e casa mea, aşa că eu nu știu ce înseamnă să duci dorul de casă… Dar vin la biserică, pentru că ne întâlnim cu toții”.

● În Mestre trăiesc, conform ultimului recensământ, circa 8.500 de români, inclusiv basarabeni care au şi cetăţenie română, și peste 1.000 de basarabeni care au doar cetăţenia Republicii Moldova.

Elisaveta are 66 de ani și e din Călărași, Republica Moldova. A venit în Italia în 2002, iar apoi a adus-o aici şi pe fiica ei, Valentina.

„Mama vine la biserică de fiecare dată, iar noi, vrei, nu vrei, venim și o aducem”, spune tânăra care-şi ţine în braţe băieţelul de 15 luni. „Şi acasă ne ducem la biserică, și aicea venim la biserică. Ne rugăm să ne pierdem păcatele”, mărturiseşte Elisaveta. 

E biserica românească din Mestre la fel precum cea din Republica Moldova? „E tot ortodoxă”, spune Valentina.

„Bine, sărbătorile se schimbă puțin (sunt pe stil vechi în Republica Moldova – n.r.), dar noi le ținem și pe unele, și pe altele, pentru că soțul meu e român. De fapt, noi suntem toți români, că odată și noi, moldovenii, tot români eram”. 

Poveştile celor care vin la biserică aşa cum ar merge acasă

În fiecare duminică, în Biserica Sfânta Muceniţă Agata din Mestre se adună în jur de 50 de credincioşi.

„Sunt români, sunt din Republica Moldova şi două doamne din Ucraina: una vorbeşte româna, iar cu cealaltă ne înţelegem în italiană”, spune preotul.

● Olga e din Ucraina. Are 68 de ani şi lucrează la restaurantul unui hotel. E în Italia de 24 de ani şi, precum ceilalţi, duce dorul de casă. „Pentru mine”, spune Olga, în limba rusă, „patria este întotdeauna patrie. Unde te-ai născut, unde ai crescut, unde ai trăit toți anii. E imposibil să o uiți și te trage mereu după ea. Dar aici…”.

● Mariana e cea care ne traduce ce spune Olga. Are 44 de ani, e din nordul Republicii Moldova, și 20 de ani a muncit la Moscova. În Italia a venit acum 3 ani, împreună cu soțul. Ea spune că în biserica din Mestre e „ca acasă, ca în bisericile din Moldova, din România. Și e foarte frumos că suntem toți, împreună”.

● Bogdan are 34 de ani şi e din Bacău, România. E în Italia din 2009, cu soția și fetița, şi spune că se ocupă de gestionarea unor firme multinaționale. Pentru el, „biserica e un loc de liniște și cred că e bine ca măcar o dată pe săptămână să venim în casa Domnului, ca să ne liniștim și să ne rugăm pentru cei dragi. Aici stăm cu toții, ne mai spunem durerile, ne descărcăm, și asta ne ajută foarte mult”.

● Nicolae a plecat din Timișoara şi a ajuns în Italia în 2006. Are 47 de ani și lucrează aici ca sticlar, la fel ca acasă. Soția și copilul sunt împreună cu el, dar „restul, părinții şi șase frați, au rămas toți în țară”. Bărbatul recunoaşte că în Italia are mai multă nevoie de biserică, „am și o problemă de sănătate”, spune el, „iar aici mă regăsesc total. Pentru mine e, cum ar veni, a doua casă”.

O dată pe lună, într-o zi de sâmbătă, în Biserica Sfânta Muceniţă Agata din Mestre vine un preot georgian, singurul din tot nordul Italiei, care ţine slujbe pentru georgienii de aici „Sunt 25-30, care vin cu regularitate la biserică”, spune Ilie Petean. „De obicei, ei nu participă şi la slujba românească, dar cei cu copilaşi mai vin, ca să-i împărtăşească”.

„Claca de muncă” prin care oamenii au ridicat biserica, în clădirea părăsită 

„Sfânta Muceniţă Agata” e una dintre cele cinci biserici româneşti din zona Mestre – Veneţia. Am început povestea acestui loc cu o parte dintre oamenii care îi trec pragul, pentru oamenii care sunt cu biserica.

În străinătate, cele mai multe biserici ortodoxe stau, precum românii, în spaţii închiriate temporar. Până anul trecut, preotul Ilie Petean slujea într-o clădire amplasată printre blocurile din Mestre. Era închiriată cu 650 de euro/lună, dar proprietarii n-au mai vrut să prelungească contractul şi i-au somat să plece. 

Într-o lună, credincioşii românii au găsit, prin apropiere, un spaţiu liber, într-o clădire părăsită unde, pe vremuri, fusese o fabrică de candelabre, iar apoi un atelier auto.

„Când am venit aici”, spune preotul Petean, „încă era prinsă în tavan macaraua aceea mare, cu care se schimbau motoarele”. 

Clădirea era în paragină, cu geamurile sparte şi gratii de fier la ferestre. În trei luni, cu ajutorul credincioşilor, preotul a terminat lucrările de renovare.

„În fiecare sâmbătă, de dimineaţă până seara, făceam clacă de muncă şi ne strângeam 15-20 de persoane. Împreună, am recondiţionat podeaua, am dărâmat pereţi interiori şi am făcut alții, am îndreptat pereţi, am tras glet, am dat cu amorsă. Văruitul a fost cea mai uşoară etapă”, spune preotul, zâmbind.

În octombrie anul trecut, Biserica Sfânta Muceniţă Agata s-a mutat în noua casă. La trei metri de zidurile ei sunt liniile de înaltă viteză, iar trenurile ce vin cu peste 250 km/h fac să zăngăne geamurile acoperite de autocolante desenate cu sfinţi.  

Locul de joacă pentru copii şi masa de prânz de după slujbă

Atunci când a amenajat biserica în spaţiul fostului atelier auto, preotul Petean a avut în gând două lucruri: o zonă socială şi un loc de joacă pentru copii, chiar acolo unde părinţii lor participă la slujba religioasă. În timpul liturghiei, cei mici citesc poveşti, fac puzzle-uri, colorează sau se plimbă prin biserică, nestingheriţi. Şi în fiecare duminică, aici se adună în jur de 25 de copii.

În zona socială, în timpul săptămânii, se fac proiecţii de filme şi ore de religie şi cu cei mici, dar şi cu adulţii cărora preotul le răspunde „la nişte întrebări pe care ei le au, de mulţi ani. Mulţi, de pildă, nu înţelegeau ce se întâmplă, de fapt, în cadrul unei slujbe şi le era ruşine să întrebe”, spune preotul Petean

„Iar dacă vii şi te uiţi la Sfânta Liturghie ca la o piesă de teatru, în care preotul tot intră şi iese din sfântul altar, iar strana cântă foarte frumos, nu înţelegi mare lucru”.

Tot în zona socială, duminica, după slujbă, cei care vin la biserică iau masa împreună. Și asta e tot un soi de „clacă”.

„Stabilim meniul de pe o săptămână pe alta, ca să ne putem organiza cu achiziția alimentelor, şi în fiecare sâmbătă, vin câteva doamne și pregătesc mâncarea. Ceilalţi ajută şi ei: ori fac cumpărăturile, ori lasă bani, și noi mergem și cumpărăm tot ce e necesar”.

Măcar o dată pe săptămână, românii şi basarabenii din Mestre stau unul lângă celălalt; mănâncă, se roagă, îşi spun durerile şi-şi dau curaj unul altuia. Iar asta îi uneşte mai mult decât orice document de politică externă.

Anul trecut, când o femeie din Republica Moldova a murit aici, cu toţii au făcut chetă, ca să-i ajute familia s-o repatrieze şi s-o înmormânteze acasă. 

Dar, pe lângă necazuri, oamenii împart şi momentele de bucurie, căci se organizează şi ies împreună la iarbă verde sau merg în excursii. 

„Este o unitate pe care, cel puțin eu, în experiența mea de 13 ani de cântăreț bisericesc în România, nu am văzut-o”, mărturiseşte preotul Petean.

Cine este preotul care i-a unit pe oameni în biserică

Ilie Petean are 29 de ani, din care cinci de preoţie. În Italia a venit în februarie 2019, împreună cu soția lui. Spune că preoţia „este grea, dar este frumoasă. Sau este frumoasă, dar este grea, mai ales în diaspora. Dar la final, te încarci cu bucuria celorlalți și ești aici, lângă oamenii care chiar au nevoie să le fii alături. Şi atunci, frumusețea pe care ți-o dă preoția, și pe care nu ți-o poate da nicio altă meserie, nu se compară cu greutățile pe care le ai sau cu sacrificiile pe care trebuie să le faci, din pricina acestei vocații”.

De ce e mai greu să fii preot în diaspora? „Pentru că aici nu ai un lăcaş de cult şi nici o casă parohială”, explică Ilie Petean. Biserica pe care el o păstoreşte se autofinanțează din donațiile oamenilor şi, „ca să nu-i împovărez cu alte cheltuieli, eu am avut un loc de muncă în toți cei cinci ani”. 

Acum e angajat ca sudor la șantierul naval din Veneţia, unde construieşte cabine pentru navele de croazieră. „Lucrez, pentru că trebuie să-mi întrețin familia, să plătesc facturi şi chiria apartamentului în care locuim. Preoţia o fac din vocație”, spune Ilie Petean.

„Şi”, adaugă el, „am foşti colegi de facultate care lucrează și în țară. Au, în general, joburi un pic mai ușoare, part-time, dar s-a ajuns și în România ca, în unele parohii, preotul să fie nevoit să muncească, să facă și altceva, pe lângă biserică, să se poată întreține”.

În fiecare an, preotul Petean oficiază în biserica din Mestre cam 2-3 botezuri, una sau două nunţi, „pentru că la noi în biserică vin mai puține familii tinere, iar majoritatea s-au căsătorit în țară”, şi 3-4 înmormântări. 

Cei care pleacă din viaţă par mai mulţi decât cei care vin, dar preotul nu e îngrijorat pentru că, spune el, „noi, ca Episcopie Ortodoxă Română, am botezat 1.400.000 de copii, în ultimii 16 ani. Şi ştiu că, adesea, cei ce vin la noi la biserică merg și fac botezul în altă parte a Italiei, acolo unde au rudenii, ca să stea împreună. La fel și de sărbători, este un du-te-vino: nu mai sunt credincioşii noștri în biserică, dar avem alți credincioși, veniţi la rudele de aici”.

Cum se taie porcul şi cine mai face cozonac de Crăciun, în Italia

În preajma Crăciunului, preotul merge, împreună cu credincioșii, la colindat. 

„Cu copilaşii, urcăm în 7-8 mașini, câte e nevoie, și mergem de la unul la altul. Apoi mergem la magazinele românești de aici, din împrejurimi. Mergem și colindăm la patronii firmelor, români sau cei despre care știm că angajează români. Iar ei chiar se bucură. Singurul an în care n-am reușit să facem asta a fost în 2020, din pricina pandemiei”, îşi aminteşte preotul Petean. 

Cei mici participă în fiecare an la un festivalul de colinde, unde vin copii de la bisericile româneşti din tot nordul Italiei.

Departe de casă, românii încă respectă tradiţiile, iar de Crăciun, frământă cozonaci şi taie porcul. Dar „nu se mai fuge cu cuţitul după porc prin grădină, să ne înţelegem”, zâmbeşte preotul, „am ajuns la un alt nivel. Totul e conform normelor UE, iar porcii «se taie» în abatoare, unde îi electrocutează. Există şi aici, la ieșire din Mestre spre Padova, un abator destul de mare. Mergi acolo, îți alegi porcul, îl cumperi, iar ei ți-l taie, ți-l tranșează”. 

Asta nu înseamnă că nu se mai face pomana porcului: „chiar ieri”, povesteşte Ilie Petean, „am fost cu părintele diacon la niște vechi prieteni de familie, cu colindul, iar ei tăiaseră porcul şi mirosea exact ca și în România”. 

Cozonacii, în Italia, se fac chiar la biserică, acolo unde se ţine și masă de Crăciun. În primul an, „am zis că fiecare să aducă de mâncare ce vrea, de acasă. Și am avut vreo șase tipuri de sarmale”, râde preotul. „Atunci am decis să stabilim un meniu, împreună cu credincioșii noștri, şi avem un comitet de femei foarte bine închegat, iar fiecare știe acum ce are de făcut”. 

Cine lipseşte de la sărbătoarea de Crăciun

Ce mai înseamnă astăzi Crăciunul pentru oameni? „Înseamnă ceea ce lăsăm noi să însemne, fiecare în parte”, spune preotul Ilie Petean. „Este o poezie foarte frumoasă, pe care ţin să o zic de fiecare dată când mă duc invitat la alte parohii, în perioada aceasta, a Crăciunului. Se numește «Marele Absent».” 

Poezia, scrisă de poetul Cezar Haiura, începe aşa: „Se umple universul de beteală,/Toți renii-s deshămați, umblând haihui,/Sărbătorim fără de socoteală:/Iisus nu-i invitat la ziua Lui”.

„Noi l-am exclus pe Mântuitorul Iisus Hristos din sărbătoarea Crăciunului”, explică preotul Petean. „Şi avem Moș Crăciun, beteală, globuri, mai degrabă astea sunt importante, căci, din păcate, a intrat marketingul, ca în orice altă sărbătoare religioasă. Noi putem trăi și fără Moș Crăciun, și fără beteală, și fără globuri, dar trebuie să vedem sensul… La fel și de Paști, când noi nu mai sărbătorim că a înviat Hristos, cel mai mare miracol al lumii, ci iepuraşul de Paști. Şi vina e a noastră, că am permis ca acest lucru să se întâmple”. 

Cum şi cu cine s-ar întoarce preotul în ţară

L-am întrebat pe preotul Ilie Petean, aşa cum i-am întrebat pe toţi românii din Italia cu care am vorbit, dacă-şi doreşte să revină în România. „Nu depinde de mine, în primul rând”, spune preotul. Nici când a venit în Italia n-a ştiut dacă face asta „pentru o anumită perioadă sau definitiv, am venit pentru că știam că e nevoie de preoți aici”.

Pentru el, întoarcerea acasă ar fi cu adevărat o fericire, doar într-un singur scenariu: „zicea Preasfințitul Siluan (episcopul ortodox român al Italiei – n.r.) că pe el l-ar îmbucura foarte tare să ne întoarcem, dar cu toții. Toate comunitățile, toate parohiile. Şi să mergem pe dealul Patriarhiei, la Părintele Patriarh Daniel, să zicem «Preafericirea Voastră, noi am venit, dați-ne unde să stăm», şi să facem în ţară noua Veneție, noul Milano, noul Torino”. 

Tânărul preot spune că ar vrea să îi ia din Italia pe toți credincioşii lui și „să-i duc în zona Turda, Cluj, de unde sunt eu, știți? M-aş bucura să pot să fac lucrul acesta. Dar nu știm dacă și când ne vom întoarce. Dumnezeu știe toate planurile acestea. Și eu, probabil, dacă mai veniți anul viitor sau peste doi ani, nu voi mai fi aici, o să găsiți un alt preot. Pentru că noi ne mutăm așa, dintr-o parte în alta, și încercăm să fim alături de oameni, căci asta este cel mai important”.  

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 46

Urmărește-ne pe Google News

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.