Blugii ne erau plini de sînge
Calfele cizmarului trăgeau în noi ca în iepuri
Ziua de 24 Decembrie, adică Ajunul celui mai fericit Crăciun a devenit, în centrul Transilvaniei, o zi de doliu.
Am în faţa maşinii de scris batista pe care am înmuiat-o în sîngele celor care au căzut la cîţiva metri în faţa mea. Şi nu ştiu dacă aţi mai văzut pînă acum flăcările de la gura armelor automate dincolo de cîmpurile de instrucţie ale armatei sau de timpurile vînătorii. Nu ştiu dacă detunăturile v-au mai fost cunoscute în afara sunetelor casnice, habituale. Şi tot aşa, nu ştiu dacă aţi simţit vreodată mirosul dulceag al sîngelui împrăştiat pe trotuare. Dumnezeu ştie dacă m-aş fi gîndit vreodată, la vîrsta asta, că există o Moarte pe care s-o împrăştie cei care vorbesc tot româneşte.
În seara zilei de 21 Decembrie, s-a tras prima oară şi au căzut primii. E cumplită revelaţia faptului în sine; fiindcă ţi-e tare greu să crezi că te-ai aruncat instinctiv la pămînt, în şuierul gloanţelor, iar, cînd te-ai ridicat de jos, ţi se lipiseră blugii de pielea picioarelor, fiindcă erau plini de sînge. Cît de incredibilă a fost lovitura bastoanelor şi a paturilor de puşcă asupra trupului! Cîtă simţire ai mai fi putut avea cînd tălpile adidaşilor se încleiaseră în bucăţile de creier risipite pe jos! Aşa-i că am dreptul să plîng?
Puţin mai încolo de locul în care strigam, îmbărbătîndu-ne unii pe alţii şi încercînd să nu ne oferim inconştienţi bătăii armelor ucigaşe, un fetid miros de motorină arsă îl împrăştiau tancurile. Ne-am dus la cei ce trăgeau în noi ca în iepuri, simţindu-se atotputernici între atîţia nevolnici, şi le-am arătat obrazul, i-am înconjurat, amintindu-le de părinţi şi rugîndu-ne de ei ca de soare. Apoi am crezut, am vrut şi vrem să credem că nu înţelegeau ce vorbim. A doua zi dimineaţă, mergînd printr-un cartier al Clujului, m-am întâlnit cu cei care-şi duceau morţii la groapă. Şi ca batjocorirea noastră să fie deplină, hienele din seara precedentă îi tîrîseră prin piaţă, intimidîndu-i pe cei slabi şi îndîrjindu-i pe ceilalţi. Ce-au făcut cu blindatele? Ca la Timişoara, au „ras” etajele superioare ale blocurilor, ferestrele luminate, ca să-i secere pe curioşi. Şi-au reuşit de atîtea ori!
Cînd oraşul devenise o mare de lumînări aprinse, alţii, în demenţa renunţărilor la renunţări, fixau prin luneta puştilor ochii, obrajii celor care plîngeau de bucurie la aflarea marilor veşti. Sînt cei pe care îi cere mînia noastră!
Iar dacă ne-a rămas de învăţat, atunci singur glasul libertăţii este!”
Publicat în Opinia Studenţească nr. 2 / 26 Decembrie / serie nouă / 1989 / necenzurat
Citelte și:
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro