Momentul în care Vladimir Putin ar putea deveni ținta unei lovituri de stat: doi experți ruși arată limitele loialității structurilor de forță de la Moscova

Dintre numeroasele întrebări legate de invazia Rusiei în Ucraina, una dintre cele mai importante se referă la tensiunile tot mai mari dintre președintele Vladimir Putin și propriile sale servicii de securitate și armată.

Războiul a început odată cu organizarea de către Putin a unei ședințe televizate a consiliului de securitate, în care l-a umilit pe Serghei Narîșkin, șeful serviciului de informații externe, care nu părea suficient de entuziasmat în legătură cu poziția Rusiei.

Două săptămâni mai târziu, în condițiile în care forțele rusești se confruntau deja cu un număr mare de pierderi și cu o rezistență neașteptată din partea ucrainenilor, Putin a plasat doi generali ai Serviciului Federal de Securitate al Rusiei (FSB) în arest la domiciliu și a demarat o anchetă asupra informațiile defectuoase din Ucraina și a utilizării abuzive a fondurilor destinate cultivării grupurilor pro-Kremlin în țara vecină.

De asemenea, el a forțat un comandant adjunct al Gărzii Naționale să demisioneze, aparent din cauza unei anchete penale.

La începutul lunii aprilie, unul dintre generalii FSB care fusese plasat în arest la domiciliu a fost transferat la închisoarea Lefortovo, scriu Andrei Soldatov și Irina Borogan, jurnaliști de investigație, fondatori ai site-ului Agentura.ru, care monitorizează serviciile secrete ruse și autori ai cărții „The Compatriots: The Brutal and Chaotic History of Russias Exiles, Émigrés, and Agents Abroad”.

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

Apoi a venit rândul armatei. Timp de aproape două săptămâni, în martie, pe fondul zvonurilor că Putin era furios din cauza ritmului invaziei, ministrul apărării Serghei Șoigu, imaginea publică a războiului, considerat ca fiind unul dintre cei mai de încredere locotenenți ai lui Putin, a dispărut din peisaj.

Când Șoigu a reapărut în cele din urmă, mai întâi într-un clip video de la o ședință a Consiliului de Securitate și apoi în persoană la o conferință la Ministerul Apărării, el părea mai sumbru și mai retras. Joi, un om de afaceri ruso-israelian a speculat că Șoigu ar fi suferit un atac de cord, dar informația nu a putut fi confirmată.

La sfârșitul lunii martie, forțele de informații americane sugerau că Ministerul rus al Apărării nu i-ar oferi lui Putin imaginea reală a războiului, posibil de teama unor repercusiuni. Iar la 9 aprilie, Putin a reorganizat comanda militară, numindu-l pe generalul Alexandr V. Dvornikov în fruntea operațiunilor din Ucraina.

La prima vedere, aceste evoluții sugerează o schimbare substanțială, scriu cei doi experți. În anii de dinaintea războiului, siloviki, așa cum este cunoscută elita securității rusești, reprezentau un centru major de putere în regimul lui Putin. Fiind el însuși un fost ofițer KGB, Putin s-a bazat mult timp pe serviciile de securitate pentru a-și impune politicile și pentru a-și menține puterea.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

Și, cu toate că siloviki au fost oarecum eclipsați de Ministerul Apărării al lui Șoigu în ultimii ani, niciodată până acum Putin nu a părut să fie într-un dezacord atât de mare cu serviciile de securitate și cu armata. Având în vedere măsurile tot mai ferme ale lui Putin împotriva acestor oameni și conștientizarea, la Moscova, a faptului că războiul a mers prost, unii observatori se întreabă cât timp vor mai fi tolerate greșelile lui Putin în interiorul regimului.

Aceste întrebări, avertizează Soldatov și Borogan, ignoră însă relația istorică dintre forțele de securitate și statul rus – și modul special în care Putin și-a construit baza puterii. Deși evoluțiile recente sunt demne de luat în seamă, ele nu sugerează o prăbușire amplă a ordinii existente.

Chiar și pe fondul tensiunilor actuale, șansele ca membrii de frunte ai elitei de securitate sau militare să facă o mișcare împotriva lui Putin rămân reduse, scriu cei doi.

Armata rusă nu a reprezentat niciodată o mare amenințare pentru liderii țării

Pentru a înțelege de ce este puțin probabil ca siloviki să se întoarcă împotriva lui Putin, e necesar să înțelegem mai întâi relația istorică dintre armată și stat, arată analiza din Foreign Affairs.

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

Din punct de vedere istoric, armata rusă nu a reprezentat niciodată o mare amenințare pentru conducătorii țării. Spre deosebire de alte societăți puternic militarizate, în Rusia au existat foarte puține lovituri de stat militare reușite sau încercări de lovituri de stat militare.

Ultima dată când armata rusă a lansat o rebeliune deschisă a fost în 1825, când „decembriștii” au încercat să-l detroneze pe țarul Nicolae I. Revolta a eșuat dezastruos, majoritatea liderilor loviturii de stat fiind uciși sau exilați.

Apoi, armata rusă nu a dat naștere unor centre de putere alternative – în stilul ofițerilor liberi din Egipt, spre exemplu, care l-au răsturnat pe regele Farouk în 1952.

În anii 1990, înainte de venirea lui Putin la putere, guvernul rus era slab, iar Kremlinul era nevoit să facă echilibristică între grupuri concurente. Uneori, acest lucru a dus la eforturi ale membrilor armatei de a câștiga influență sau chiar de a răsturna guvernul.

În octombrie 1993, un grup de foști veterani sovietici, Uniunea ofițerilor, a luat parte la o revoltă ultraconservatoare, dar aceștia au fost arestați înainte ca rebeliunea să înceapă. Patru ani mai târziu, generalul rus Lev Rokhlin a părăsit armata și și-a format propriul partid politic numit Mișcarea de susținere a armatei, care urmărea să preia conducerea Kremlinului.

Acesta a câștigat rapid popularitate, dar apoi, în 1998, soția lui Rokhlin l-a împușcat în timpul unei dispute de familie. Crima a dat naștere la numeroase teorii ale conspirației, dar un lucru a devenit clar: mișcarea lui Rokhlin nu a supraviețuit morții sale.

În acei ani, serviciile de securitate și, uneori, generalii și ofițerii din armată sprijineau ocazional unii lideri regionali puternici, inclusiv pe primarul Moscovei, ca o contrapondere la președinte. Dar Putin a eliminat sistematic acest tip de amenințare, scriu cei doi experți.

Important este și faptul că Rusia nu mai are nicio forță de opoziție semnificativă.

Opozanții politici ai lui Putin au fost fie uciși (precum Boris Nemțov, care a fost asasinat în apropierea Kremlinului în 2015), fie aruncați în închisoare (precum Aleksei Navalnîi, care a fost închis din ianuarie 2021 și care a primit recent o nouă sentință de nouă ani într-o colonie penală de maximă securitate) sau forțați să plece în exil (precum aproape toți locotenenții lui Navalnîi și un număr tot mai mare de foști inițiați, cum ar fi Vladimir Milov, fost ministru adjunct al energiei, Serghei Aleksașenko, fost ministru adjunct de finanțe, și chiar Andrei Kozirev, fost ministru de externe al Rusiei).

În puținele ocazii în care membri ai armatei l-au provocat pe Putin, aceștia au fost ușor opriți din drum. În 2005, de exemplu, Vladimir Kvachkov, un colonel în retragere din cadrul serviciilor de informații militare, a încercat să-l asasineze pe Anatoli Ciubais, economistul cunoscut ca fiind părintele controversatului program de privatizare al Rusiei din anii 1990.

La începutul anilor 2000, Ciubais era un apropiat al lui Putin și încă se bucura de sprijinul acestuia. Grupul lui Kvachkov a detonat o bombă la marginea drumului și a atacat mașina lui Ciubais cu focuri de armă automată, dar tentativa de asasinat a eșuat, iar Kvachkov a fost trimis la închisoare.

Când Kvachkov a fost eliberat, acesta a organizat o revenire politică care nu a dus nicăieri, iar ulterior a fost arestat din nou de FSB. Popularitatea sa a fost limitată la pensionarii îmbătrâniți ai Armatei Roșii care credeau că Uniunea Sovietică a fost distrusă ca urmare a unei conspirații evreiești. Toți ceilalți îl vedeau ca pe o persoană învechită.

FSB-ul, cu ochii pe militari

Dincolo de eliminarea sistematică a forțelor de opoziție, mai există un factor structural major care explică incapacitatea armatei de a lansa o provocare eficientă la adresa Kremlinului, explică Soldatov și Borogan.

Încă din timpul URSS, poliția secretă a ținut armata sub monitorizare. În 1918, la mai puțin de un an de la Revoluția bolșevică, CEKA, precursoarea KGB-ului, a format o unitate care se ocupa de disidența din cadrul Armatei Roșii. Această monitorizare a continuat sub Stalin și succesorii săi, care au păstrat cu toții un control ferm asupra armatei: fiecare divizie militară avea celule ale Partidului Comunist plantate în cadrul acesteia, iar KGB-ul a înființat o mare forță de contrainformații militare pentru a spiona armata.

Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, KGB-ul a fost în mare parte reconstituit ca FSB, noul serviciu ocupând același sediu de la Lubianka și urmând multe dintre aceleași practici.

FSB a fost împuternicit să investigheze, după cum spunea legea, orice „formațiuni armate ilegale, grupuri criminale și indivizi și asociații publice” care ar putea urmări o „schimbare violentă a sistemului politic al Federației Ruse și preluarea violentă sau menținerea prin mijloace violente a puterii”.

În 2004, unitatea de contrainformații militare a FSB a fost ridicată la rangul de departament cu drepturi depline al serviciilor de securitate. În scurt timp, aceasta a devenit cea mai mare divizie a FSB, cu numeroși agenți desfășurați în armata rusă.

Ca urmare a acestui mandat, scriu cei doi experți, agenții FSB sunt omniprezenți în armata rusă de astăzi. Există reguli care reglementează numărul de agenți FSB ce trebuie să fie repartizați la fiecare unitate militară. Conform politicii FSB, de exemplu, o mică bază aeriană a Gărzii Naționale din Ermolino, în regiunea Kaluga – o bază care găzduiește doar șase avioane și în jur de zece elicoptere – trebuie să fie supravegheată de șeful FSB local, împreună cu peste 20 de agenți recrutați și 16 contacte confidențiale din cadrul personalului bazei.

În războiul din Ucraina, rolul oficial al FSB este de a se asigura că trupele rusești nu sunt sabotate sau atacate din spate. Agenții FSB sunt, de asemenea, însărcinați cu stabilirea controlului politic asupra teritoriilor ocupate, inclusiv asupra orașelor și zonelor care au căzut sub control rusesc. Dar ei supraveghează, de asemenea, și trupele

Cu o astfel de supraveghere neîncetată, armata rusă nu a produs niciodată genul de ofițeri care ar putea conduce o revoltă eficientă. „Dar cum rămâne cu oamenii FSB-ului?”, se întreabă Soldatov și Borogan.

Susținătorii lui Putin

După cum a arătat însuși regimul Putin, în contrast cu armata, KGB-ul a produs unul dintre cei mai puternici lideri ai țării de la Stalin încoace. Se poate spune, așadar, că cea mai mare amenințare la adresa lui Putin ar putea veni din partea agenției ale cărei puteri le-a consolidat constant de-a lungul anilor.

Totuși, spun cei doi experți, dacă cineva se așteaptă ca membrii serviciilor de securitate să se ridice împotriva lui Putin, ar face bine să ia în considerare că FSB-ul nu are un trecut al disidenței.

Serviciile de securitate rusești au fost întotdeauna predispuse la corupție, dar nu au fost deosebit de pricepute în construirea unor baze de putere eficiente și a unor rețele de patronaj proprii.

Din cauza modului în care este structurat FSB, ofițerii individuali tind să fie loiali rangului și poziției lor, mai degrabă decât anumitor ofițeri superiori din cadrul serviciilor. Dacă un general FSB își pierde postul, nu se mai poate baza pe loialitatea foștilor săi subordonați.

Membrii FSB sunt, de asemenea, foarte conștienți de faptul că pot fi supuși sancțiunilor lui Putin la fel de bine ca oricine altcineva.

În prezent, există zeci de ofițeri FSB care au fost încarcerați sub acuzații de corupție și trădare (care implică adesea presupusul spionaj pentru Statele Unite). Deși acuzațiile sunt uneori reale, deseori par să existe alte motive care determină cine este vizat.

În cele mai multe cazuri, cei care au fost acuzați au fost arestați de propriul departament de securitate internă al FSB. Ca urmare a acestor practici, în cadrul FSB există de mult timp o cultură omniprezentă a neîncrederii. Ofițerii de nivel mediu nu au încredere în generali, iar generalii nu au încredere în subordonații lor. Membrii mai în vârstă încă își mai amintesc că puciul din 1991 condus de Vladimir Kriuchkov, șeful KGB, a eșuat pentru că subordonații au ales să stea deoparte și să aștepte, în loc să participe la complotul său.

Actuala generație de ofițeri FSB, oameni de 30-40 de ani, nu-și amintesc de niciun alt președinte în afară de Putin și și-au construit cariera sub șefia unui singur director, Aleksandr Bortnikov, care conduce agenția din 2007. Aceștia se află astfel într-un contrast izbitor cu generația anterioară, activă în anii 1990, când agenții FSB erau forțați să navigheze continuu între diferite grupuri politice care se luptau pentru putere.

În prezent, ofițerii FSB îl servesc doar pe președinte, supunându-se ordinelor. Principala lor funcție este de a elimina fără milă orice sursă potențială de opoziție sau disidență, pur și simplu, fără a pune întrebări.

Iar statutul elevat de care se bucură în societatea rusă a avut rolul de a-i face și mai loiali regimului.

Limitele loialității

Soldatov și Borogan identifică totuși o situație în care Putin ar putea pierde încrederea celor mai loiali oameni. Deși liderul de la Kremlin se bazează de mult timp pe sprijinul ferm al armatei și al serviciilor sale de securitate, războiul din Ucraina sugerează că ar putea exista totuși limite ale acestui sprijin.

Și din moment ce modul lui Putin de a aborda problemele este de a da vina pe siloviki, aceștia nu se simt în mod deosebit încurajați să îi ofere o imagine exactă a ceea ce se întâmplă în Ucraina.

Lipsiți de experiență politică și de o bază largă de sprijin, siloviki – atât serviciile de securitate, cât și armata – nu ar fi probabil capabili să conducă singuri o lovitură de stat. Și nici nu este probabil să fie influențați, dacă sentimentul popular din Rusia se întoarce dramatic împotriva lui Putin, scriu Soldatov și Borogan.

Dar siloviki, spun cei doi, sunt nemiloși în protejarea propriilor interese și există cel puțin o situație în care și-ar putea pierde încrederea. Dacă problemele economice ale Rusiei ajung la punctul în care guvernatorii regionali încep să își retragă susținerea pentru Putin, iar ordinea economică care a susținut statul securist al lui Putin timp de peste 20 de ani începe să se prăbușească, atunci siloviki ar putea foarte bine să ajungă la concluzia că Kremlinul pierde controlul asupra țării și că propriul lor viitor este amenințat.

În acest caz, ei ar putea să se dea la o parte și să permită o eventuală lovitură de stat – sau chiar să dea o mână de ajutor, concluzionează experții.

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News