Comentează” Am sperat in mod usuratic ca sunt condamnata la inchisoare si nu la moarte, am sperat in onoarea celor in mainile carora s-au aflat si recomandarile prescrise de cei opt profesori doctori care m-au consultat in cadrul expertizei. Am crezut ca, dincolo de afirmatiile presedintei comisiei de expertiza, mai exista o umbra de corectitudine. Mi-am imaginat ca vorbele acesteia, din ziua in care a vazut pentru prima data actele mele medicale, nu reprezinta expresia convingerilor deja formate. Mi-am imaginat ca va avea decenta profesionala sa astepte rezultatele investigatiilor, sa le reproduca fidel in concluziile sale si sa decida obiectiv, in baza lor. Este trist sa constat ca nu am avut, niciodata, nicio sansa reala, pentru ca aceasta persoana, in mainile careia viata mea s-a aflat, devoalata de orice secrete, m-a privit ca pe o pierdere colaterala a sistemului. Mi-a spus de la inceput ca o mare parte din bolile mele sunt cronice, „fara leac”, iar intreruperea pedepsei nu e o rezolvare intrucat afectiunile mele sunt incurabile. Cu alte cuvinte, ori la inchisoare, ori acasa, tot mor la un moment dat. Mi-a mai spus ca stresul este la fel. Si la puscarie si acasa si la serviciu. Nu-mi venea sa cred ce aud…Practic, desi medicii care m-au consultat mi-au prescris sa urmez anumite proceduri, sa respect anumite recomandari, sa fac anumite investigatii, pe care evident nu le pot face nici in penitenciar, nici in vreun spital, aceste recomandari au fost „uitate” in concluziile expertizei”, a scris Ridzi.