Morminte sapate pe orizontala

In satele din Teleorman gasesti pe aproape fiecare casa tablouri „la sosea” care pomenesc de mortii familiei. In afara de pozele mortilor afisate pe case, care se tin pe peretii exteriori un timp nedefinit, pana se albesc de nu se mai cunoaste nimic pe tablouri, fiecare localitatea are cel putin un monument central pe care sunt trecuti eroii locali, cazuti prin razboaie. Stravechiul cult al mortilor, atestat inca din epoca pietrei in Romania, este inca foarte puternic in acest judet. Exista insa in vestul Teleormanului o regiune si mai si, din acest punct de vedere. Incepand cu localitatea Lunca, inspre nord, apar din loc in loc, pe dreapta, grupuri mai mari sau mai mici de cruci de mormant cu gauri sub ele. Unele mai jos, altele mai sus, pe etaje. Cu cat se inainteaza spre nord, cu atat aceste „chestii” se apropie de drum. „Ce e aici?”. „Cimitirul Dudu, maica?” Adica, cimitirul satului Dudu, comuna Plopii Slavitesti. Este una din micile localitati insirate pe drumul judetean care strabate statele insirate pe malul stang al Oltului, intre Lunca si Daneasa. Un fel de tinut uitat de timp, unde carele trase de boi trec mai des decat autoturismele. Constanta Stoian e mirata de intrebare, cum adica de ce arata asa cimitirul? Gaurile care se vad deschise in mal, pe etaje, reprezinta, de fapt, viitoare morminte. „Aici nu prea gasesti oameni care sa sape atunci cand ploua, asa ca se fac mormintele din timp, cand e vreme buna. Pe vreme proasta nu sapa nimeni, ca vine apa peste el de la deal. La inmormantare nu mai trebuie decat sa bage mortul si apoi sa astupe gaura”, zice localnica. Femeia sta langa cimitir, iar gardul din spate al curtii ei, care e in panta, a fost dat jos si refacut de mai multe ori, pentru a putea baga decedatii in ciudatele morminte situate in imediata vecinatate a gospodariei. Tehnologia e simpla: se face locasul in pamant, apoi se betoneaza si se lasa o gura de intrare de un metru latime pe un metru inaltime, inspre apus. Trebuie specificat faptul ca nu este vorba despre cavouri, teleormanenii de aici avand si pentru acest tip de mega-morminte gusturi iesite din comun, ci despre morminte ca toate mormintele, in care decedatul nu este bagat de sus in jos, cum face toata lumea, ci pe orizontala, cu picioarele inainte, dinspre apus inspre rasarit. Dupa cum explica Constanta Stoian, este un adevarat chin sa bagi un mort in asemenea mormant, unul dintre cioclii trebuind sa intre in hruba ghemuit si sa traga inauntru sicriul, impins de cei de afara. Dupa ce decedatul este asezat la locul lui, groparul din interior trebuie sa se tarasca peste sicriu pentru a putea iesi de acolo, locul fiind foarte stramt. Se astupa apoi gaura cu ciment si se pune pamant pana se acopera zidul. Crucea este singurul obiect funerar care arata ca acolo este un mormant. Metoda este folosita in toate satele din zona, chiar si acolo unde groapa ar poate fi sapata pe verticala, localnicii se muncesc sa bage sicriul tot pe orizontala. Motivul: asa au pomenit din batrani… „Pai, uite, in spatele curtii mele, aici la stanga, e cimitirul vechi. Toate au fost sapate la fel. Nu stiu de ce. Asa au facut batranii, asa facem si noi. Sunt morminte din timpul razboiului si inca inainte de razboi.” „Dar daca nu e ciment, cum se fac mormintele?” „Pai in loc de ciment se face cu lemn, cu scanduri, maica”, ne lamureste Constanta Stoian. Un fel de galerie miniera in miniatura, cum ar veni. Nimeni nu a stiut sa explice de ce se face aceasta inhumare pe orizontala. Exista multe sate pe dealuri in Romania, dar nicaieri nu se fac inhumari pe orizontala. Se poate sapa o groapa pe verticala chiar si pe munte, astfel, ipoteza ca realitatea geografica a determinat un asemenea stil de inmormantari, cade. Nu rapele sunt cauza. Inhumari asemanatoare se mai practica in unele zone din China si la populatia Dogon din Africa. Din punctul de vedere al traditiei, pe teritoriul Romaniei s-a mai practicat inhumarea pe orizontala, in neolitic, cu vreo 6.000 de ani in urma. Mormantul simboliza atunci o zeita, iar inhumarea era considerata o reintrare ritualica a decedatului in uterul divinitatii. Sigur ca satenii din Plopii Slavitesti nu mai stiu de ce fac ceea ce fac, sensul religios primordial s-a pierdut, dar ei pastreaza cu indaratnicie memoria colectiva, ramasa, nu se stie prin ce minune, de la „aia batrani”.