ComenteazăCând a cerut ajutorul Asociaţiei Măriuţa, Alexandra, 54 de ani, ajunsese la capătul puterilor de orice fel. Alungată din loc în loc, găsise un ultim refugiu într-o casă a mătuşii sale, în satul Breazu, la 11 kilometri miazănoapte de Iaşi.
Dar mătuşa s-a îmbolnăvit. A trebuit să vândă casa, să-şi plătească tratamentul. Iar noul proprietar a somat-o pe Alexandra să părăsească locuinţa. „Altfel”, spune femeia, „m-a ameninţat că trece cu buldozerul peste toate animalele mele”.
26 de câini, de toate taliile, „cei mai mulţi, femele, pentru că oamenii aruncă mai des femelele”, patru iepe şi o măgăriţă a adunat Alexandra.
Câinii i-a pripăşit în camerele casei, pe măgăriţa Enea, în şopron, caii îi ţinea sub cerul liber, în curte, printre vişinii cu scoarţa roasă. Când ploua, îi acoperea cu pături.
Pedicuţa, în noroi
Caii sunt bătrâni, salvaţi toţi de la eutanasiere sau de la abator.
Safira, cu pete maro pe alb, are 15 ani şi emfizem pulmonar, o boală care poate fi ţinută sub control, dar care o împiedică să facă efort. Yula, cu o inimioară pe fruntea roşcată, are şi ea emfizem şi fusese trimisă ca material didactic la un spital veterinar.
Pedicuţa, cafenie şi slabă, are dureri la picioarele din faţă. „Nu poate să facă altceva decât să trăiască şi ea”, spune Alexandra. Mare lucru să trăiești, mai ales în 2020.
A patra iapă, Fulga, e albă şi foarte, foarte bătrână, abandonată din cauza vârstei.
Pe măgăriţă Enea, Alexandra a cumpărat-o de la un localnic, care plănuia să scoată o avere din laptele ei. „Când a înţeles că e de muncă, a renunţat la Enea şi la celelalte măgăriţe, le-a dat care încotro”.
„M-am născut cu setările astea”
Femeia care umblă în cizme de cauciuc şi halat de la un cal la altul, mutând găleata cu apă de la fântână, vine dintr-o familie de ingineri.
Tatăl ei a fost şeful unui mare trust de construcţii. Bunicul ei a fost instructor de echitaţie, iar Alexandra seamănă cu bunicul.
„A venit războiul, i-au luat caii, după aceea, bunicul a suferit prea mult şi nu s-a mai apucat de echitaţie. Eu însă m-am născut cu setările astea, de mică desenam numai cai, cai şi câini erau în capul meu. Voiam să mă fac profesoară de călărie, nimic altceva” Alexandra
Alexandra a terminat Facultatea de Matematică, apoi a dat la Medicină Veterinară. A renunţat când şi-a dat seama că i-e milă să opereze. A terminat, până la urmă, Horticultura.
A lucrat ca instructoare de echitaţie, prin diverse locuri din jurul Iaşiului. A fost la concursuri hipice. Părinţii ei au murit, iar Alexandra a pierdut casa lor din centrul Iaşiului. A rămas doar cu nişte lucruri şi cu speranţa că vreun om cu stare o să investească într-un centru de terapie cu animale. „Nu credeam că n-o să găsesc un asemenea om în Iaşi. Cei cu care am vorbit şi am încercat să colaborez îmi reproşau că nu fac destule lecţii, caii sunt prea bătrâni şi nu produc destui bani”.
Apel disperat la Măriuţa
Din dezamăgire în dezamăgire, Alexandra a fost nevoită să-şi ducă iepele în curtea plină de noroi şi fără pic de iarbă a mătușii din Breazu. De la cunoştinţe, strângea bani pentru pâine muiată şi ceva fân, să-şi hrănească patrupedele. Apoi a venit restriștea.
Când m-a sunat, Alexandra mi-a zis că suntem ultima ei şansă. Că e o chestiune de zile, până când va fi aruncată pe drumuri, cu tot cu animale. Ce puteam să răspundem? Ne-am mobilizat.
Daniela Popovici, fondatoarea Asociaţiei Măriuţa:
De peste 15 ani, de când are adăpostul, în Desa, judeţul Dolj, Daniela primeşte des astfel de apeluri.
Cu o dubiţă roşie şi o remorcă nemţească pentru transportul cailor, echipa de la Măriuţa a cărat aproape toate animalele aflate acum în grajduri şi ţarcuri. Şi nu sunt puţine.
Faceți cunoștință cu echipa de salvatori: Măru şi băieţii lui
Din Desa oltenească până la Breazu, Iaşi, sunt în jur de 720 de kilometri, adică peste 12 ore de mers cu maşina. Oamenii Măriuţei au decis să taie ţara în două, în diagonală, să conducă şi să doarmă cu rândul, pentru a duce la bun sfârşit Operaţiunea Alexandra.
Echipa Măriuţei este formată din Măru, zis şi Potcovaru, cu arbore genealogic ilustru, familie de crescători de cai, şi patru puşti, cu vârstele între 18 şi 20 de ani. „Doi sunt ai mei, mai am unul mic acasă”, îi prezintă Măru.
Pe drum au făcut un ocol, printr-un sat din Neamţ, de unde au luat o femelă ponei. Pe puiul acesteia nu l-au putut salva, „îl dăduseră deja la tăiat. Poate nu ştiţi, dar oamenii prin părţile astea mănâncă aşa ceva, pun carnea la cârnaţi”.
Când au ajuns la animalele Alexandrei pe poneiţa adusă cu ei, așa sună femininul de la ponei, ne-am documentat cum se zice în presa cu ștaif, au legat-o de remorcă, până s-a terminat încărcarea animalelor Alexandrei.
Îmbarcarea a durat trei ore
Frig, frig umed şi rău. Din când în când, vecinii ieşeau în drum, să privească spectacolul. Să vadă cum pleacă menajeria şi femeia pe care o tot reclamaseră la poliţie. Împinşi, mângâiaţi, rugaţi, întâi au urcat caii.
Au primit pături uscate şi hamuri cu protecţie pentru piele. Apoi a urcat măgăriţa Enea, docilă, după ce a smuls din mers câteva fire de iarbă verde.
Câinii au fost puşi în cuşti pe categorii, mici, mijlocii, bolnavi. Mâini învineţite de frig au cărat blănoşii din casă până la dubiţă.
Trei ore a durat încărcarea. Timp în care pisica Runa, singură în cuşeta ei de plastic, a jelit sistematic, întoarsă cu fundul spre lume.
Când în sfârşit ultimul suflet din casă şi din curte a fost îmbarcat, s-a făcut linişte. Câinii obosiseră să latre, iar caii, să-şi dea unul altuia câte-o copită de nervi, clătinând remorca. Alexandra a adus la poartă saci cu lucruri. Întâi lucrurile cailor. Dar Măru i-a explicat că nu mai e nevoie de ele, de hamuri, de căpestre, iepele vor avea altele noi, la Desa.
Aşa că Alexandra a adus şi sacii cu lucrurile ei, saci cu amintiri din altă viaţă, haine, documente şi alte iluzii. S-a aşezat pe bancheta din spate, ţinând cuşca pisicii Runa în braţe.
Drumul spre Crăciunul anului în care natura ne-a arătat locul pe Pământ
Caravana Măriuţei a pornit la drum, înapoi, spre Dolj, în jurul prânzului. Cu încărcătură, dubiţa şi remorca au mers mai încet, au făcut mai multe opriri. Pe traseu, Măru şi băieţii lui au cules încă doi câini mici, unul lovit uşor de maşină, altul, pui, doar speriat şi rătăcit. Totalul câinilor a ajuns la 28. Din lipsa spaţiului în transportoare, cantitatea de reprezentanţi ai celorlalte specii a variat pe unde mai aveau loc.
Au mers spre Oltenia pe drumuri bune și pe drumuri proaste, printre case frumoase și case ca vai de ele, spre Crăciunul unui an pe care ni-l vom aminti ca pe o lecție a naturii. Pe cât de mari ne credeam, pe atât de mici suntem. Mai mici decât pisica Runa.
Desa e o comună cu un singur sat, la 20 de kilometri de Calafat şi malul Dunării. La adăpostul Asociaţiei Măriuţa, aflat la aproape doi kilometri de sat, se ajunge pe un drum de pământ.
La capătul drumului, se vede lumina becului, alimentat de o centrală fotovoltaică şi, când nu e soare, de un generator.
Prin conul de lumină a becului, pe lângă cuştile câinilor, umblă ca o somnambulă măgăriţa Ziţa. Are un cap mare, împodobit cu lână maro şi cu un aer înţelept.
Stăpâna locului, Daniela, cu fes, mască şi ciuboţele roşii, de cauciuc, tremură de emoţie și bucurie. Tanţi, soţul ei, Savaş, Ion şi Viorel, ajutoarele ei, au pregătit ţarcurile pentru nou-veniţi.
Când o mamă își pierde puiul i se dă altul în grijă
În zarea de catran, farurile de la caravană par nişte vestitori din altă dimensiune. E trecut de ora 3 dimineaţa. Când maşinile opresc în poarta adăpostului, oamenii nu-şi spun nimic, doar se îmbrăţişează. Unii plâng. Măru, alb la faţă de oboseală, începe descărcarea.
„Potcovarule, la ăsta trebuie să-i faci pedichiura!”, comentează Viorel, coborând-o pe Pedicuţa. Eliberată de căpăstru, măgăriţa Enea dă ture prin adăpost, cu mai vechea locatară, măgărița Ziţa, curioasă și ţinându-se ca o umbră de câlţi pe urmele ei.
Tanţi şi Savaş dau drumul câinilor în ţarcuri. Câinii mici, puii şi bolnavii sunt duşi în cabana de la intrarea în adăpost. „Poneiţa plânge după puiul ei”, observă Măru. Singurul leac, gândeşte el cu voce tare, e să-i dea poneiţei în grijă un mânz a cărui mamă nu mai are lapte.
Mai rămăsese pisica Runa. Daniela s-a uitat la cuşca mieunătoare şi a zis: „Pisica o luăm acasă”. A luat-o acasă şi pe Alexandra. I-a oferit o cameră şi un serviciu.
„Dacă vrea, să se ocupe de caii şi măgarii noştri, să-i pieptene, să le dea tratamentele, să-i plimbe. Sper să accepte şi sper să se obişnuiască aici, să găsim o cale de comunicare”, spune fondatoarea asociației Măriuţa.
În adăpostul din Desa, caii sunt liberi, nu sunt nici călăriţi, nici înhămaţi şi puşi să dea lecţii.
Aproape 30 de ore de drum fără somn şi mai bine de 1.400 de kilometri străbătuţi pentru patru iepe, o măgăriţă, o poneiţă, o pisică şi 26 plus 2 câini. Însoțiți de omul care-i salvase până la un punct. Până la limita dincolo de care numai iubirea adevărată te saltă ca pe un fulg şi te ajută să treci cu bine pe un ţărm ferit.
Despre Asociaţia Măriuţa veţi putea citi mai multe în curând în Libertatea. Pentru că după 2020 urmează 2021. Crăciun fericit!
***
Maria Andrieș și colegii săi fotoreporteri și cameramani străbat țara în lung și în lat, alegând subiecte cu oameni nevăzuți, situații dificile de viață și comunități care au nevoie de sprijin. În pandemie, ziariștii Libertatea nu s-au oprit, ci, dimpotrivă, au crescut numărul reportajelor „de la firul ierbii”, din România uneori ignorată.
Câteva dintre cele mai frumoase povești jurnalistice ale anului 2020 realizate de Maria Andrieș le puteți citi aici:
- Micile prinţese din hambar. România anului 2020: într-un sat din Dâmboviţa, o familie cu cinci copii locuiește într-un siloz de fost C.A.P.
- Jean Valjean din Bărăgan. Sătui de ezitările poliţiei, nişte săteni din Ialomiţa l-au prins singuri pe evadatul care se ascundea în porumbul lor!
- O imagine din prezentul pandemiei şi dintr-un viitor probabil al României: în Teleormanul stării de urgenţă, de bătrâni au grijă tot bătrânii
- În lipsa altor soluţii, 12 oameni bolnavi şi săraci locuiesc în corpurile spitalului desființat din Negreşti, Vaslui: “Când vine frigul, mă internez la cronici”
- Mesajul unui băiat dintr-un sat dobrogean pentru ministrul Educaţiei: „Doamna ministru, vă rog, daţi-mi internet, să învăţ!”