ComenteazăSe apropie Craciunul. Pe strada Gospodarilor din satul Rosu, comuna Chiajna, femeile fac sarmale, iar copiii sunt gata de colindat. Dar nu toata lumea se bucura de caldura Sarbatorilor. Doua fetite, de 12 si 8 ani, locuiesc impreuna cu mama lor printre cruci, intr-o cocioaba, in care pe vremuri groparii isi pastrau lopetile si roabele.
In aerul dulce, mirosind a vanilie si-a coliva, atarna bocetul unei batrane. Mangaie in nestire crucea fiului, mort inainte de vreme. Langa ea scheauna trist un catel al nimanui. La cateva morminte distanta, micutele locatare ale cimitirului, Cristina si Roxana, citesc cu glas tare din Jules Verne, ignorand totul in jur. Il asteapta pe Mos Craciun. De cand locuiesc aici, nu s-a oprit si la ele. “Poate anul asta?”, se intreaba ele.
N-au apa, bani, haine, sperante, nici lumina. Traiesc din munca la negru si pomeni. Mama lor, Valeria Rusu, lucreaza prin sat cu ziua, spala rufe, covoare, matura si sapa in gradini. Deseori le ia si pe fetite, ca s-o ajute. Femeia are 48 de ani si ochii ca vioreaua. Grijile au imbatranit-o. Palmele ii sunt umflate si pline de rani. Intram in casa. Inauntru e ceata din cauza fumului scos de soba. Valeria dardaie de frig in fata unei cratite pline cu pesti si nu stie cum sa-i imparta. E cina lor. ”I-am pescuit acu doua ore cu o perdea din lacu Ciurel”, zice. “Imi ingheata mainile, da ce sa fac? Daca nu gasesc pesti, ce le dau sa manance copiilor? Li s-a acrit de coliva.” Povestea Valeriei e rupta din telenovele. Femeia s-a nascut la Rasnov. A trait ani de zile in cladirea unui fost CAP. Lucra la “Gaz-metan”. Sotul ei a murit si a ramas singura.
„Intr-o zi ne-am trezit afara din casa”
”Eram disperata, aveam noua copii si nu stiam incotro s-o iau. Dumnezeu ne-a scos in cale niste olandezi cu o fundatie. Mi-au spus ca ma ajuta, da sa ne mutam la Bucuresti. Asa am ajuns la Congregatia Inimi Neprihanite, unde am locuit cativa ani. Pe copii i-am inscris la scoala. Era bine. Da intr-o zi ne-am pomenit evacuati din casa. Am intrebat si mi-au spus ca fundatia pleaca din tara. Cel mai rau imi pare de astia mici. Nu s-au mai dus la scoala de atunci. Roxana a invatat sa citeasca de pe cruci si cavouri.”
Preotul le-a lasat sa stea intr-o ghereta
Ceilalti sapte copii sunt risipiti prin Bucuresti, care incotro. Pe mama cu cele doua fetite le-a descoperit preotul paroh Ion Ciuca, din Rosu. I s-a facut mila de ele si le-a permis sa se adaposteasca in magazia din cimitir.
Coboara seara peste cruci si in sat rasuna glasuri vesele de copilasi. Fetitele ingana si ele infrigurate: ”Scoala gazda din patut, florile dalbe/ Si ne da un colacut, Flo-ri-le dal-be!” Nu le aude nimeni. Doar ciorile, mari cat gainile, croncane a pustiu.