1 comentariuBacauanul Razvan Prisacaru a ales Italia, mai exact Roma, pentru ca se saturase de viata agitata si oarecum fara sens, crede el, pe care o avea in Moinesti. In loc de distractii in baruri si cluburi s-a dus la Roma sa munceasca, zi-lumina, sa traga de roabe pe santiere, sa se lupte cu maldarele de fiare. Sa faca bani. “Ma duc sa muncesc pe branci, sa trag pana imi pica mainile din incheieturi, dar sa stiu ca o scot la capat intr-un final”, spunea Razvan in urma cu trei ani.
Spre deosebire de alti romani, bacauanul Razvan Prisacaru nu a plecat din tara pentru ca-i mergea rau. Fost sportiv de performanta, a jucat handbal si a petrecut mult timp trantindu-si adversarii in luptele de judo, a lucrat in Moinesti ca garda de corp a unuia dintre cei mai influenti oameni de afaceri din zona Moldovei. A avut parte de o viata agitata si spune ca era suficient de bine platit incat sa nu se gandeasca la noptile pierdute prin baruri sau cluburile din toata tara. “Acum trebuie sa fiu sincer si sa recunosc faptul ca faceam bani frumosi si in Romania, insa, ca un facut, nu reuseam sa pun nimic deoparte. Tot ce castigam cheltuiam, spargeam in stanga si in dreapta fara nici o noima”, povesteste Razvan. Tanarul vorbeste la modul cat se poate de deschis despre el, despre ce a facut, dar mai ales despre ce nu a facut. Recunoaste ca ajunsese la 27 de ani si simtea ca parca nu avea nici un drum clar in viata.
Momentul in care s-a decis sa ia taurul de coarne si sa faca ceva pentru el, pentru prietena lui si pentru familia lui a venit ca un raspuns la sumedenia de intrebari pe care incepuse sa si le puna tot mai des. “Plec. Asa mi-am zis, ma duc departe, ma duc sa muncesc pe branci, sa trag pana imi pica mainile din incheieturi, dar sa stiu ca o scot la capat intr-un final”.
Drumul de la Moinesti pana la Roma a fost ca o izbavire, orasul de pe malul Tibrului, vesnic vesel si colorat, primindu-l initial cu reticenta, cu raceala, dar situatia s-a schimbat usor-usor, timpul rezolvand multe dintre problemele pe care le poarta in spate cei care isi cauta un drum in viata la mii de kilometri departare de casa.
“Am avut perioade in care am stat si sapte persoane intr-o casa sau cinci intr-o garsoniera, am dormit pe jos, pe unde am putut, ca sa ne scoatem mai ieftin la chirie. Eu si alti romani veniti la munca aici”.
Inca nu are pretentia ca le-a invatat pe toate, dar stie cu siguranta un lucru pe care nu a avut unde sa-l cunoasca in tara. “Am fost recent in Romania. Imi era dor de parinti, de prieteni, de oamenii pe care i-am lasat acolo. Si ma uitam si eu, asa, cand ma plimbam, la cei care munceau pe santiere, la drumuri. Doi munceau si cinci fumau, stateau proptiti in lopeti sau cazmale si vorbeau. Nu asa se munceste. Eu habar nu aveam ce inseamna aia munca, in Romania am avut parte de viata relativ frumoasa, fara prea multe griji, insa aici, in Italia, se munceste. Se munceste in adevaratul inteles al cuvantului, tragi ca un caine ca sa-ti meriti banii. In perioada de inceput am slabit 12 kilograme, a fost un soc teribil. Cum ma asezam in pat, asa ma trezeam dimineata, in aceeasi pozitie, asa eram de obosit. Si ganditi-va ca am facut sport de performanta, am tras de fiare, am fost la sali de antrenament”.
Lucrurile s-au mai asezat, tanarul a inceput sa se obisnuiasca cu programul usor spartan, trezit la cinci dimineata, munca zece ore si apoi somn. “Nu prea mai ai timp de nimic altceva, muncesti, dar macar stii pentru ce”.
Ca multi altii a inceput de jos, de la munca pe care o fac necalificatii. “Dadeam cu matura pe santier, mutam sculele acolo unde era nevoie de ele si apoi seara le duceam la locul lor, caram materiale cu roaba, faceam de toate. N-am facut mofturi niciodata pentru ca stiam ca va veni si vremea mea”.
Acum este fierar-betonist si rupe santierele Romei in doua. A ajuns unul dintre cei mai apreciati in lucrul cu fierul si daca, asa cum spune, atunci cand a ajuns in Italia nu stia sa bata nici macar un cui, acum intelege o structura complexa dintr-o privire si poate citi un plan sau schita unui santier ca si cum ar rasfoi stirile sportive dintr-un ziar cotidian. “Aici daca muncesti esti platit. Au fost cazuri in care am cerut noi ore suplimentare pentru a strange cat mai multi bani. Acum conduc o echipa de zece oameni. Incerc sa strang bani suficienti pentru o casa, pentru ca stiu ca mi-ar fi mai usor”.
Acasa? “Nu stiu cand si daca ma voi intoarce. Probabil o voi face, dar foarte curand nu se va intampla. Deocamdata aici este viitorul meu”.
Cand a venit in Italia, Razvan nu stia nici macar cum se bate un cui. Acum, ajutat de colegii lui, majoritatea romani, a ajuns unul dintre cei mai apreciati fierari-betonisti de pe santierele din Roma. “Aici nu se munceste ca in Romania, adica doi trag de sapa si cinci stau si se uita. Au fost cazuri in care am cerut noi ore suplimentare pentru a strange cat mai multi bani, cam asa se lucreaza aici”, povesteste Razvan.