Ce se întâmplă cu muncitorii români ajunși în Germania: sunt monitorizați prin GPS și “nu ești plătit la oră, ești la kil”

• “Fără ei nu am fi reușit”, spune Joachim Rukwied, președintele Asociației Fermierilor despre sezonierii din estul Europei. 
• Dar cine sunt ei și în ce condiții lucrează, de regulă, în Germania? Cum sunt protejați de o posibilă infectare cu COVID-19? 
• Angajații sunt monitorizați prin GPS, pedepsiți, iar măsurile de protecție în fața virusului sunt ineficiente.
• Muncitorii folosesc un cuțit pe care trebuie să îl înfingă în pământ suficient de adânc încât sparanghelul să măsoare 25 de cm. Altfel, „nu e de categoria întâi și deja, dacă vede că tu tot îl tai mic, te atenționează de vreo două-trei ori și, după, vrea să te duci, să scape de tine, că nu faci treaba cum trebuie”, povestește Adrian.

Povestea muncitorilor români din Germania n-a început prin înghesuiala celor 2.000 de oameni în aeroportul de la Cluj, eveniment  care a confuzat o țară întreagă obligată prin ordine militare să stea în case.

Periplul lor e mai vechi și e însemnat de mari probleme și o speculă în care ei devin victime, chiar dacă sunt mai bine plătiți decât în România.

“Erau mărci prima oară când m-au dus” 

Pe 20 mai 2000, Maria, o femeie aflată acum la vârsta pensionării, urca într-un microbuz care o ducea în sudul Germania, să lucreze „la căpșuni”, pentru exact două luni și 15 zile. Din creșterea animalelor și salariul soțului nu reușeau să-și ridice o casă în care să locuiască împreună cu copiii. Maria a plecat atunci împreună cu nouă rude și cunoștințe din sat.

Recomandări

Ce înseamnă pentru Ucraina, Orientul Mijlociu și China întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă

„Erau mărci prima oară când m-au dus”, își amintește ea perioada în care, în urma unui acord bilateral semnat în 1999, în jur de 20.000 de mii de români cu „nivel scăzut de calificare” puteau lucra în Germania, pentru cel mult trei luni. Oamenii treceau printr-un proces de selecție cu recrutori din țara de destinație: „ne întreba unde lucram, cum lucram, se uita să fim mai țărani, mai așa, să poți lucra”.

Condiții de pluton la munca în agricultură

În primii ani, în Germania, „trebuia să fii ca la armată”. Ziua de lucru începea la patru dimineața cu șapte echipe, de câte 30 de persoane, așezate într-un careu. Angajatorii, ajutați de translatori, discutau noutățile și le indicau unde vor lucra în ziua respectivă. „Trebuia să fii la oră fixă acolo, să nu miști până nu vine el […] Când ne spunea, nu aveai voie să zici unul ceva, doamne ferește, că dacă ai căscat gura, mintenaș acasă cu tine!”

Răsăritul soarelui o găsea pe Maria aplecată deasupra rândurilor de căpșuni. Culegea atent, să nu le strivească, și rapid, pentru că fiecare lădiță plină înseamna că pleacă acasă cu câteva mărci în plus. Lucrau până la 12, mâncau și se odihneau până la patru, “după amiaza nu puteai să lucri, au fost și 46 de grade”. Apoi, de la capăt, până se lăsa întunericul.

Recomandări

Kamala Harris, primul discurs după înfrângere: „Am pierdut alegerile, dar nu lupta pentru libertate. Aveți putere”

Noaptea, porțile complexului în care locuia se închideau: „nu putea să intre nimeni la noi, nici noi nu puteam ieși când vrem. Dacă aveai la cumpărături de mers și erai ieșit, numai cu rugăminte la paznic puteai intra”. Muncitorii adormeau chiar și câte 14, într-un fel de “barăci de tablă”.  

Viața trăită printre straturi, de la un sezon la altul

Timp de 14 sezoane consecutive, primăvara sau toamna, Maria a recoltat alternativ căpșuni, porumb, mere, zmeură sau sparanghel pentru același angajator. Și-a adus și alți membri de familie la fermă și, în ultimii ani, s-a orientat către sparanghel, care aducea cel mai bun câștig: “am intrat câte unul, că era mai bine acolo, că era [plătit] la oră”. 

Recomandări

Un copil grav rănit într-un accident de autocar este executat silit de avocați. Întâi, aceștia s-au îndreptat împotriva tatălui

“După ce am intrat în Uniune a fost tot mai bine, tot mai bine”, își amintește Maria, “lucram mai puțin și veneam cu mai mulți bani”. Lucrau opt ore pe zi, dormeau patru-cinci în  aceeași cameră, șeful era mai puțin “rece” și “nu te ținea în ploi, dacă era cald tare, ne ducea. O fost altfel de condiții”. 

Acordurile bilaterale au deschis drumul spre străinătate pentru comunitățile de origine ale celor care plecaseră inițial. 

“Când pornești de acasă, zici că stai două ture, cam patru luni. Dapoi stai o tură, că nu mai reziști”

Adrian și soția lui au început să recolteze sparanghel, în 2013, la recomandarea unui vecin care le garanta angajatorilor că sunt harnici și de încredere. De atunci, la fiecare început de aprilie, pleacă spre aceeași fermă din vestul Germaniei, să lucreze alături de alți 200 de oameni. Revin acasă la final de mai, doar ca să-și facă bagajele pentru Italia, unde răresc și culeg mere, pentru alte trei luni, “deci așa e lucrul nostru, care supraviețuim, că altfel ar fi greu.”

În Germania, cei doi lucrează într-o echipă de opt oameni, pe parcele de cinci-șase hectare. Sparanghelul e plantat în biloane – un fel de paturi de pământ – acoperite de folii de plastic care să mențină o temperatură ridicată.

În ferma lor, foliile sunt ridicate mecanizat, de o mașină. Muncitorii folosesc un cuțit pe care trebuie să îl înfingă în pământ suficient de adânc încât sparanghelul să măsoare 25 de cm. Altfel, „nu e de categoria întâi și deja, dacă vede că tu tot îl tai mic, te atenționează de vreo două-trei ori și, după, vrea să te duci, să scape de tine, că nu faci treaba cum trebuie”, povestește Adrian.

Angajații sunt monitorizați prin GPS

Mașina care îndepărtează foliile e monitorizată GPS și are atașat un telefon: “văd tot pe cameră, până în firmă”, spune Adrian. Dacă mașina se oprește pentru mai mult de câteva minute, șefii de câmp sunt sunați și li se cere să-i atenționeze pe muncitori: „normal n-ar avea voie ca să vină, ca să-ți zică nimic, numa…”

Și fără camere se muncește din greu. „Problema e că dacă nu lucri, nu faci bani, că nu ești la oră, ești la kil”, explică bărbatul. Ca să facă bani se trezește la cinci și ajunge înapoi la cazare la șapte jumate seara (ia prânzul pe câmp în locuri special amenajate). Trage tare, așa că, la sfârșit de sezon e, mai mereu, primul la numărul de kilograme de sparanghel adunate. 

De regulă, muncitorii reușesc să scoată în jur de 13-14 kilograme de sparanghel pe oră, dar cei mai rapizi pot ajunge și la 35. În 2020, salariul minim oficial în agricultură este de 9.35 euro. Angajatorii își pot plăti sezonierii și „în acord”, adică, în funcție de cantitatea de sparanghel recoltată. Remunerația trebuie, însă, să depășească nivelul salariului minim.

Cele două luni de muncă repetitivă, la foc automat, indiferent de vreme, își spun cuvântul. Adrian are dureri, „mă trezeam la 12 noaptea, nu mai puteam de durere de mână, știi, că îmi dădeam cu tot felul de creme, o băgam sub apă, dar degeaba că tot nu te lasă”, iar soția lui a răcit de mai multe ori, „nu te lasă că plouă, trebuie să lucri continuu”.

„Când pornești de acasă, zici că stai două ture, cam patru luni, dapoi… stai o tură că nu mai reziști, spune Adrian. „În Italia, la mere, mă pot duce încă 20 de ani de amu, la stilul de lucru care îi, dar cum îi aici, la sparanghel […] nu te mai duci, că decât să te strici de tot, să cazi pe jos…”

La început de 2020, Adrian și soția lui își propuneau să mai recolteze sparanghel încă „doi-trei ani de zile. După aceea, nu. Ne oprim”. Munca e foarte grea, iar acum, când copiii sunt deja mari, se descurcă cu mai puțini bani. Pentru că nu își găsesc de lucru în România, plănuiesc să-și păstreze slujba sezonieră din Italia.  

Spun că au câștigat bine la sparanghel și că sunt mulțumiți de anii de muncă în străinătate. Una peste alta, i-au ținut pe linia de plutire. Altfel, “mureai de foame aici în casă”, spune Adrian. “Și acum îi greu, că mergem și aducem bani mulți… Dacă nu te ții de ei, se duc. Gândește-te că e perioada asta de șase luni, sau cât îi, nu lucrăm nici unul, nicăieri”. 

Condiții de lucru în agricultură, în Germania

În Germania, contractele sezonierilor încheiate pe perioade mai scurte de 70 de zile, sunt scutite de contribuții la asigurările sociale. De aceea, cei mai mulți dintre muncitori sunt înlocuiți de angajatori la finalul acestui interval, deși unii dintre ei ar prefera să lucreze timp de mai multe luni.

Pentru o parte dintre lucrătorii pe care i-am intervievat într-un proiect despre recrutarea pentru muncă în străinătate, contractele sezoniere în agricultură reprezintă singura sursă de venit (unii dintre ei pendulează între mai multe țări sau orașe din aceeași țară). Mulți reușesc, uneori, după câteva încercări, să își găsească slujbe de care sunt mulțumiți. Alții lucrează pentru firme care îi plătesc sub standardele oficiale, le impun costuri prea mari pentru cazare și hrană sau le cer să-și plătească echipamentele. 

Muncitorii locuiesc, mai mulți în aceeași cameră, în incinta fermelor. În unele cazuri, angajatorii, care organizează și cazarea, impun forme abuzive de control. De exemplu, la cea mai mică neînțelegere, își trimit angajații, plătiți în funcție de cât culeg, “pe cameră”. Adică, îi împiedică să lucreze pentru până la două zile.

Sezonierii, și mai vulerabili în contextul crizei COVID-19

În 2020, în ciuda restrângerii drastice a mobilității în contextul crizei COVID-19, Germania își deschide granițele pentru 80.000 de muncitorii sezonieri (de regulă, beneficiază, anual, de munca a 300.000). 

Sezonierii intră în Germania cu un contract încheiat pe o perioadă determinată, cu un angajator exclusiv, care le asigură și transportul, și cazarea. Muncitorii, parte dintr-un sector economic în care drepturile le sunt frecvent încălcate, devin, astfel, și mai dependenți de patroni și sunt, implicit, mai expuși în fața abuzurilor. 

Oamenii nu au dreptul să își aleagă pentru cine vor lucra. De fapt, ei chiar nu au nicio posibilitate să renunțe înainte de termen la contract, în cazul în care angajatorul nu respectă înțelegerile, dat fiind că întoarcerea în țară este organizată la nivel central de reprezentanții angajatorilor.

Szabolcs Sepsi, consilier pe probleme de muncă în cadrul proiectului Faire Mobilität, pentru Deutsche Welle:

La sosirea în Germania, sezonierii trec printr-un control medical, iar, apoi, intră într-o “cvasi-carantină”, așa cum o numește Ministrul Agriculturii din Germania. Controlul medical presupune că li se măsoară temperatura și completează un chestionar în care sunt întrebați dacă au simptomele COVID-19. 

Cvasi-carantina presupune că lucrează în grupuri mici, fără să intre în contact cu muncitori locali, păstrând distanța recomandată, și că, în camerele comune dorm jumătate din numărul obișnuit de persoane. De exemplu, câte două în loc de patru (pe de altă parte, autoritățile germane recomandă ca într-un birou să lucreze o singură persoană). 

Cvasi-carantina presupune și că, pentru două săptămâni, muncitorii nu au voie să părăsească fermele în care lucrează. Sunt, practic, izolați la locul de muncă, departe de populația țării de destinație. În orice caz, în spatele ușilor închise, chiar și aceste măsuri de protecție, considerate insuficiente de sindicatele germane, devin ușor de încălcat de angajatori.

*Pentru a păstra anonimitatea, prenumele protagoniștilor articolului sunt fictive. 

*Dacă lucrezi în Germania, în timpul pandemiei coronavirus, poți primi gratuit informații și consiliere pe probleme de muncă, în limba română, la numărul de telefon: 08000005602. Detalii AICI.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro