Comentează„Se spune că aceia care trec la cele veșnice în Sfânta Noapte a Învierii merg direct în Rai. S-a stins, noaptea trecută, la 82 de ani, unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani, George Bălăiță”, a scris ministrul pe pagina sa de Facebook.
Ionuț Vulpescu a amintit că Bălăiță a fost autor al unor romane fundamentale pentru istoria literaturii române („Lumea în două zile”, 1975, „Ucenicul neascultător”, 1977, „Învoiala”, 2016), al mai multor volume de proză scurtă și publicistică literară și excepțional director al Editurii Cartea Românească (1981-1990), fiind o personalitate unanim respectată a lumii culturale românești.
„Opera sa a jucat un rol esențial în trecerea de la neo-modernismul anilor 60 la postmodernismul anilor 80, constituind un model pentru prozatorii generației optzeci. Odată cu el, dispare încă unul dintre reperele fundamentale ale literaturii noastre de azi. Rămân, din fericire, cărțile sale și o arhivă de manuscrise din care nu e exclus să mai apară opere pe care scriitorul, exigent cu sine însuși, le-a ținut în sertar. Dumnezeu să-l ierte!”, a adăugat Vulpescu, în mesajul său.
Prozatorul George Bălăiță s-a născut la 17 aprilie 1935, la Bacău.
Secretar al Uniunii Scriitorilor din București, din 1979; bursier al Universității din Iowa City (SUA, 1980), în cadrul Programului Scriitoricesc Internațional; director al Editurii „Cartea Românească” (1981-1990); director al Fondului Literar. A lucrat, din 1989, la Fundația Culturală Română, înființând și conducând (1991-1997) revista „Arc (litere & arte)”, cu suplimentul „Creanga de aur”, în limbi de largă circulație; membru în consiliul redacțional al revistei „Lettre internationale”, director al „Copyro” — Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor.
A debutat în presă, în 1958, cu un reportaj într-un ziar din Bacău, apoi cu proză în revista „Luceafărul” (1960), cu povestiri și nuvele (1964). Debutul său editorial l-a reprezentat volumul de schițe și povestiri „Călătoria” (1965), în celebra colecție „Luceafărul”, în care au debutat toți scriitorii generației 60. Au urmat volumele de nuvele „Conversând despre Ionescu” (1967), „Întâmplări din noaptea soarelui de lapte” (1968) și romanele „Lumea în două zile” (1975) — Premiul Uniunii Scriitorilor, „Ucenicul neascultător” (1977) — Premiul „Ion Creangă” al Academiei, autorul dovedind, după Eugen Simion, „un neobișnuit talent de a prinde sensul faptelor mărunte, de a sugera freamătul obscur al existenței”. A mai scris Nopțile unui provincial (1983). De asemenea a mai publicat, în 1994, o antologie de eseuri, tipărite de-a lungul a 30 de ani, „Gulliver în Țara Nimănui”. La Editura Polirom au apărut Opere I. Lumea în două zile (2009) și Opere II. Marocco (I) (2011).
S-a impus în literatura română cu romanul „Lumea în două zile” (ediții succesive: 1975, 1985, 1993, 1998), care s-a bucurat, chiar din anul apariției sale, de un mare interes din partea cititorilor și de un răsunător succes de critică. „La el impresia de concret e mereu uimitoare; prin aglomerația de gesturi, obiecte, cuvinte, trece un aer pur și viu; din descrierea meticuloasă, insistentă, labirintică rezultă un fantastic al lucrurilor, o animare poetică a universului incert” (Nicolae Manolescu). A mai fost distins cu Premiul Academiei (1978) și Premiul Asociației Scriitorilor din București (1994).