ComenteazăÎn vara anului 2001, OZN-urile aveau răbdare cu oamenii, vorba lui Marin Preda. Şi viceversa. Se studiau reciproc şi pe îndelete. Pe 30 iunie, în acel an, un obiect luminos, maiestuos şi rotund a staţionat minute bune pe cerul de noapte al comunei Năneşti, Vrancea. Era într-o sâmbătă, după o ploaie zdravănă.
La căminul cultural se desfăşura o nuntă. Mai mulţi oameni din sat au văzut apariţia, au văzut-o şi ciobanii pe deal, din stână, şi un şofer care se afla în trecere pe şosea şi a sunat repede la numărul de urgenţă, crezând că arde ceva în Năneşti.
Puţini oameni din sat au îndrăznit, însă, să vorbească despre fenomenul straniu, de teama de a nu fi luaţi peste picior.
“O minge de foc, ca o minge de fotbal”
A doua zi, duminică, în sat au venit specialişti de la armată şi de la asociaţii care se ocupă de studiul OZN-urilor. Peste mai mulţi ani, şi National Geographic s-a interesat de evenimentul din Năneşti.
O echipă a cunoscutului canal a venit în Vrancea, a discutat cu sătenii şi a încercat, fără succes, să elucideze misterul. Faptul că au apărut, în decembrie 2012, la televizor i-a salvat, oarecum, pe martorii din Năneşti de gura lumii.
Din pricina
pandemiei sau din alte pricini, în mijlocul săptămânii, ziua, satul e pustiu. Dacă
ar ateriza vreun OZN pe drumul principal, nu l-ar observa decât nişte gâşte, o
pisică şi, eventual, curcile care ciugulesc mecanic prin iarba şanţurilor, de
parcă le obligă la munca asta silnică vreun mare păsăroi din altă galaxie.
Pescarii de pe marginea lacurilor se concentrează hipnotic pe undiţele lor, iar cei câţiva clienţi de la bar se concentrează exclusiv pe conţinutul sticlelor care fac scut în jurul unei scrumiere pline. Dacă extratereştrii ar veni noaptea, ar fi altceva. Pe răcoare, Năneştiul se animă, se aud glasuri de copii, iar pe drum trec încoace şi încolo oameni şi vaci.
Nea Mitică, 70 de
ani, curăţă grădina unei case nelocuite. E un serviciu pe care l-a promis
moştenitorilor de la oraş şi se ţine de cuvânt, în ciuda caniculei. Se opreşte
din smulsul buruienilor, să povestească încă o dată ce-a văzut acum 19 ani.
“Eram la un băruleţ din sat, jucam tenis de masă cu un coleg. A început să plouă şi s-a întrerupt curentul. Era cam pe la unu noaptea. Am zis: mai stăm oleacă, poate vine curentul. N-a venit. Hai acasă! Am ieşit afară, colegul s-a dus spre casa lui, eu, spre a mea.
Înainte de a ajunge, trecând pe lângă şcoală, deasupra unei case, văd că ieşea fum la hoarnă, la unu noaptea. În iunie! Nu era lumină în tot satul, era întreruptă. Zic: de unde reflectează acolo, unde se vede fumul?”
Nea Mitică, martor ocular
Bătrânelul cu tricou albastru povesteşte calm, răsucind o crenguţă de măr.
“Când am ajuns în faţa porţii, am zărit o minge de foc, aşa, ca o minge de fotbal. A venit, a venit până a ajuns deasupra mea şi s-a desfăcut în sute de ferestre. Nişte ferestre înalte, ca la Castelul Huniazilor. Aveam o bicicletă şi m-am aşezat pe portbagaj, să vedem ce se întâmplă. Nu mi-era teamă, eram curios. Ferestrele s-au strâns apoi, iar mingea s-a dus, ca un stol de grauri. Ştiţi cum zboară graurii, când îi vezi, când nu-i mai vezi…”.
Nea Mitică desenează cu braţele traiectoria elicoidală a apariţiei luminoase.
Panică la căminul cultural
Privind mingea crescând şi scăzând, bărbatul s-a gândit că sunt jocuri de lasere, de la comunele învecinate: “Dar n-ar merge ele chiar atâta, să dispară şi să se desfacă apoi în sute de ferestre”.
Investigatorii de la armată şi căutătorii de OZN-uri au verificat şi ipoteza asta şi au ajuns la concluzia că instalaţiile de lumini din regiune nu au avut nici un amestec în misterul de la Năneşti.
Văzând că mingea
revine, nea Mitică s-a dus repede să-şi trezească soţia, să prindă şi ea
spectacolul: “Zicea: Lasă-mă,
că mi-i somn! Vrei să mă uit după cai verzi pe pereţi? Mai aveam un vecin,
criţă de beat. Ce să vorbeşti cu el? Iar a venit mingea, iar s-au desfăcut
ferestrele. Dar n-aveai ce să desluşeşti. Era ca o fereastră obişnuită, în care
vedeai doar lumină. A durat mult, cam vreo zece minute, aşa”.
În afară de pana de curent, în sat nu au mai fost semnalate alte fapte neobişnuite.
“Ciudat a fost că, din cele trei transformatoare pe care le avem, n-a funcţionat nici unul. Iar curentul a revenit de la sine. Nu a umblat nimeni la el”
Nea Mitică, martor ocular:
Întreruperea
curentului a întrerupt şi nunta de la căminul cultural din Năneşti. “S-a oprit lumina tocmai când se dădea
darul şi lumea pleca acasă. Mirele mai ciupea un ban, mai acoperea şi el din
cheltuielile pe care le făcuse. A dat telefon la staţia 110, unde suntem
legaţi. La ei nu apărea nici o defecţiune. Că dacă era defecţiune de la ei, nu
aveau lumină nici satele vecine. Mi-am făcut fel şi fel de iluzii. Zic: dacă a
plouat, reflectează de la maşini. Dar nu, nu…”.
Nea Mitică spune că în sat n-au fost “degradări de nici un fel”.
“Oamenii cu nunta şi-au luat darul, până la urmă, că a venit curentul. Drept să vă spun, ei n-au fost atenţi la fenomen, că erau în interior, ocupaţi aprinde lumânări, pune lampă, ca să ai oleacă de lumină. Cam asta a fost treaba”.
“Raza aceea ca o rază
de lună”
Sub plopii bătrâni din curtea staţiei SMURD din Năneşti, paramedicii şi şoferii, cu măştile sub bărbie, bat cărţile pentru joc. Nu par dispuşi să observe alt fenomen decât şepticul.
În spatele staţiei, într-o casă cu meri şi trandafiri în faţă, locuieşte profesorul pensionar Tănăsache Agafiţei. E un domn cu ochi mari, albaştri, vocea blândă, dar sonoră, care încă s-ar auzi până în fundul clasei.
Profesorul iese la poartă şi vorbeşte în şoaptă. A lăsat-o în casă, singură, pe soţia lui grav bolnavă. Amintirea domnului Agafiţei despre mingea de foc de acum 19 ani e asemănătoare cu cea a lui nea Mitică.
În seara aceea, profesorul s-a dus afară, în curte, după ce
se uitase cu soţia la “Surprize, surprize!”. “Se auzea muzică de la nunta din
sat. Fiind pasionat de aviaţie, îmi place să mă uit pe cer, să observ orice
lumină trece pe el, orice avion. Aşa am văzut un ghem luminos, ca un noruleţ
roşu, care creştea şi creştea”.
Domnul Agafiţei retrăieşte, în timp ce povesteşte, iar privirea i se scutură de oboseală. “Când ghemuleţul a ajuns deasupra comunei, era ca un cerc de lumină. Din el se desprindeau raze, în spirală, ca şi cum ar fi scanat comuna. Apoi a plecat. Una dintre razele astea”, spune el, arătând spre curtea lui, “a coborât până aici, la pământ. Avea cam 20-30 de metri, apoi se întrerupea…
Şi când mi-a trecut prin dreptul pieptului, m-am prins de gard. Era o lumină exact ca raza de lună, nici caldă, nici rece. Nişte ciobani de la noi, de la stână, au văzut mai bine ca mine”
Tănăsache Agafiţei, martor ocular
Ghemuleţul s-a strâns, a plecat. “Mi-am zis: ori eu am luat-o razna, ori e adevărat. Când am văzut că apare iar, după cinci-şase minute, am chemat-o pe soţia mea afară. I-am spus doar să privească spre cer. A văzut şi ea ghemotocul. Nu vă spun ce figură a făcut soţia mea, când a văzut raza aceea venind către noi. M-a prins în braţe”.
Şi aici vocea profesorului se încălzeşte brusc, nu mai este o amintire cu fenomene misterioase, este o amintire de familie.
“N-au dat un răspuns
plauzibil, ştiinţific”
“Interesant este că invitaţii de la nuntă n-au vorbit nimic despre asta”, adaugă profesorul, care a găsit cu greu printre săteni pe cineva care să-i confirme că a văzut lumina din acea noapte. “Doar vecinul de peste drum a recunoscut că a văzut acelaşi lucru, dar a recunoscut numai către mine, n-a discutat cu alţii.
Ceea ce era inevitabil s-a produs: o vreme, lumea din sat a vorbit că profesorul Agafiţei şi-a pierdut minţile”.
Tănăsache Agafiţei, martor ocular
Specialiştii care au venit apoi în sat şi l-au descusut pe
profesor şi pe alţi martori n-au dat nici până în ziua de azi “un răspuns plauzibil, ştiinţific, la ce-a fost”.
“Dacă ar fi găsit o explicaţie”, crede domnul Agafiţei, “poate mai mulţi din
sat aveau curaj să discute despre ce-au văzut”.
După 19 ani,
misterul rezistă, ceea ce nu pare să-l dezamăgească foarte tare pe profesor. A
predat româna, acum e pensionar şi încă cercetează cerul, în nopţile senine.
În Năneşti, nu
s-a întâmplat nimic deosebit, după ce satul a fost survolat de ghemuleţul de
foc. Şi poate tocmai faptul că vizitatorii n-au lăsat urme, n-au aruncat
pet-uri indestructibile, n-au clonat pungi de gunoi şi aşa mai departe, tocmai
grija asta de a nu afecta habitatul gazdelor e dovada supremă că o civilizaţie
superioară a trecut prin zonă.
Facturile la curent n-au fost mai mari în luna iunie 2001. Dacă extratereştrii au vrut să-şi încarce telefoanele, au avut grijă să nu încarce şi nota de plată. Mirii care au tras sperietura că rămân fără dar de nuntă au acum copii cât ei şi trăiesc tot în sat.
Găinile au continuat să cadă cloşti, n-au apărut cercuri în lanul de porumb, peştii din lac n-au început să îndeplinească dorinţe. Nu s-au născut copii cu puteri paranormale, care să îndoaie din ochi carnetul de alocaţii.
E adevărat că fiul profesorului Agafiţei a devenit scriitor, iar printre cele câteva blocuri din Năneşti zburdă puşti cu părul verde şi mov, cum e Răzvan. Băiatul de 11 ani se opreşte din alergat şi explică, roşu în obraji: “Nu sunt extraterestru. Mama m-a vopsit aşa. De la ea ştiu şi povestea cu OZN-ul. Cred sincer că există, dar mă cam tem de ei. Clar nu sunt ca noi. Dacă sunt mai răi?”.
Citiți și alte reportaje ale Mariei Andrieș din România reală: