Comentează„Când văd sclavi prinși, la televizor, mă văd pe mine însumi”, povestește Choi Ki-sun, pentru BBC. El a fost unul dintre cei 50.000 de prizonieri de război din Coreea de Nord, care a ajuns în lagărele de muncă. Adică în minele de cărbuni, mine foarte importante pentru Phenian, în contextul în care exportul ilegal este folosit de țară pentru a-și finanța programul de înarmare, o ambiție fără sfârșit a Coreei de Nord.
„Când am fost târâți în lagărele de muncă, eram cu arma la cap, înconjurați de gărzi. Ce altceva ar putea fi asta dacă nu sclavie?”, mai spune bărbatul.
Choi, care nu este numele său real, a lucrat timp de 40 de ani într-o mină, alături de alți 670 de prizonieri. Până a reușit să evadeze și să aducă la lumină poveștile de groază din subteran.
La fel ca multe dintre activitățile Coreei de Nord, realitatea din această țară nu iese mereu cu ușurință la iveală, căci regimul nu e cu mult diferit de un prizonierat nici pentru oamenii obișnuiți.
Încurajați să aibă copii
Cei care supraviețuiesc lagărelor de muncă și reușesc să și evadeze, precum Choi, vorbesc despre o lipsă completă a măsurilor de siguranță, dar și despre execuții în masă.
În plus, era o muncă nesfârșită, cu rații infime de hrană, în timp ce regimul îi împingea de la spate să aibă copii, care, la fel ca ei, ajungeau să lucreze tot în mine.
„Generații întregi de oameni se nasc, trăiesc și mor în zonele miniere și experimentează cele mai grave tipuri de persecuție și discriminare de-a lungul întregii vieți”, explică Joanna Hosaniak, una dintre autoarele unui nou raport, „Blood Coal Export from North Korea”, realizat de Alianța cetățenilor pentru drepturile omului din Coreea de Nord (NKHR).
Raportul vorbește despre detalii neștiute referitoare la felul în care funcționează minele de cărbune ale statului și susține că bande criminale, inclusiv mafia Yakuza din Japonia, au ajutat regimul să scoată mărfuri din țară. În acest fel, regimul de la Phenian a reușit să câștige sume mari de bani, chiar sute de milioane de dolari, potrivit unui raport, pe care i-a investit în programul de armament.
Raportul se bazează pe mărturiile a 15 persoane care au reușit să scape cu viață, dar și să povestească ororile din subteran.
Oficial din Coreea de Nord: după război, au rămas cei care voiau să rămână
Acuzațiile, la fel ca și altele, sunt negate de Phenian. Țara spune că nu încalcă drepturile omului, iar mai multe explicații refuză să ofere.
În plus, Phenianul susține că toți prizonierii de război au fost trimiși acasă după încheierea conflictului, conform armistițiului încheiat între cele două țări.
Un oficial guvernamental a mai spus însă că în țară a rămas oricine voia „să rămână în sânul republicii”.
Mărturia lui Choi este complet diferită: sclavii de război stăteau într-un lagăr îngrădit, păzit de trupe înarmate.
Inițial, i s-a promis că, dacă va munci suficient, i se va permite să plece acasă. Dar, în cele din urmă, orice speranță de a reveni acasă a dispărut.
„O sclavie moștenită”
Sistemul actual de muncă forțată din minele de cărbune nord-coreene a fost creat după războiul coreean, iar raportul NKHR descrie sistemul drept „o sclavie moștenită”.
Sud-coreenii au fost duși în principalele mine de cărbune, zinc și plumb, în special în provinciile Hamgyeong de Nord și de Sud, conform anchetei publicate de grupul pentru drepturile omului.
Toți cei intervievați de BBC afirmă că au fost încurajați să se căsătorească și să aibă copii. Kim Hye-sook, o supraviețuitoare, crede că și această politică a avut un scop: să asigure că „forța de muncă” nu dispare.
„Ne spuneau să avem mulți copii. Aveau nevoie să întrețină minele, iar oamenii mureau în fiecare zi. Existau accidente în fiecare zi, așa că ne spuneau să avem mulți copii. Dar nu exista suficientă mâncare și nu existau scutece etc., deci, chiar dacă nășteai un copil, era greu să-l crești”, spune ea.
Kim a fost eliberată din lagărul de prizonieri în 2001, ca parte a unei amnistii la nivel național și, în cele din urmă, a evadat din Coreea de Nord, traversând un râu de lângă granița cu China.
Ea nu a fost fiica unui prizonier de război, ci ruda unui nord-coreean care a dezertat.
De exemplu, în cazul lui Kim Hye-sook, gărzile i-au spus că bunicul ei a plecat în Coreea de Sud în timpul războiului și, din acest motiv, a fost trimisă, de când era adolescentă, să lucreze în minele de cărbune împreună cu familia ei.
Soarta ei a fost determinată de loialitatea familiei sale către regim, de numărul membrilor din familie care sunt membri ai Partidului Muncitorilor din Coreea.
Conexiunile cu Coreea de Sud plasează automat o persoană în categoria cea mai puțin privilegiată, într-o așa-zisă clasă inferioară. Kim avea doar 16 ani când a început să lucreze în mină.
Au fost însă și copiii care au ajuns în mine de la șapte ani, potrivit raportului. Lucrau cu jumătate de normă.
„Nu a trecut o zi fără să ne fie foame”
Pe lângă muzica fizică epuizantă, oamenii spun că au lucrat în permanență înfometați.
„Nu a trecut o zi fără să ne fie foame. Am fost mereu flămânzi. Aveam o masă pe zi, nu știam că alte persoane mănâncă de trei ori pe zi. Ni s-a dat orez cu bob lung, care continua să se umfle când era înmuiat în apă”, a mai spus Kim Hye-sook.
Un fost prizonier de război a declarat la BBC că, și dacă erau bolnavi, erau forțați să meargă la muncă.
„Dacă lipseai într-o zi lucrătoare, puteai pierde bonul pentru masă”, a spus el.
Conform lui, minerii aveau de îndeplinit o serie de cote, estimate de raportul NKHR la aproximativ trei tone de antracit (o formă de cărbune tare) pe zi. Cine nu atingea acest prag rămânea flămând.
„Moartea este un sfârșit bun”
Clasa socială din care faci parte nu îți determină doar soarta în mină, ci, pe baza ei, se poate decide și dacă trăiești sau mori, arată raportul.
„Încerci să lași oamenii din clasele loiale regimului să trăiască. Încerci să distrugi oamenii din clasele trădătoare”, explică un fost oficial politica regimului.
Acesta a adăugat că orice execuție, în principal a „spionilor sud-coreeni”, a fost făcută în conformitate cu „legile nord-coreene”.
„E nevoie de analiza datelor pentru a arăta că este justificată uciderea unei anumite persoane. Chiar dacă doi oameni au comis aceeași infracțiune, dacă unul dintre ei face parte din clasa loială regimului, va trăi. Nu va fi trimis în lagărul de prizonieri politici. Ajunge la o închisoare obișnuită sau într-un lagăr de muncă corecțional”, a mai spus el.
„Nu îi ucizi, pentru că moartea este un sfârșit bun. Nu poți muri, trebuie să lucrezi până când mori”, a completat oficialul.
Un alt supraviețuitor a vorbit inclusiv despre „o galerie de tragere”, un loc unde erau executați unii prizonieri. Pentru unii, executarea era publică, să fie un exemplu pentru ceilalți prizonieri, alții însă erau uciși în liniște.
O supraviețuitoare, al cărei tată a fost prizonier de război sud-coreean, ceea ce a însemnat că și ea e forțată să lucreze în mine, își amintește momentul în care bărbatul a fost executat. La fel și fratele ei. De ce au fost condamnați? Cei doi au lăudat orașul natal din Coreea de Sud, ceva inacceptabil în Nord.
I-au legat de stâlpi, numindu-i trădători ai națiunii, spioni și reacționari.
Supraviețuitoare din minele nord-coreene:
Oficialii nord-coreeni par, din anumite puncte de vedere, să le fi permis prizonierilor de război și lucruri mai puțin obișnuite pentru o captivitate. În 1956, de exemplu, minerii sud-coreeni au primit cetățenie nord-coreeană. Pentru cei mai mulți, acesta a fost momentul în care au știut că nu urma să se întoarcă acasă.
Programul de sclavie care finanțează armele
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a interzis exporturile de cărbune din Coreea de Nord în încercarea de a înăbuși finanțarea pentru programele sale de rachete nucleare și balistice.
Însă, doi ani mai târziu, un raport al unor experți independenți arăta că Phenianul a câștigat sute de milioane de dolari „prin exporturi ilegale de mărfuri, în special cărbune și nisip”.
În decembrie, Statele Unite au declarat că Phenianul a continuat „să ocolească interdicția ONU privind exportul de cărbune, un generator-cheie de venituri care ajută la finanțarea programelor sale de arme de distrugere în masă”.
Raportul NKHR susține, de asemenea, că minele continuă să se extindă.
Directorul adjunct Joanna Hosaniak a cerut ONU să investigheze dependența Coreei de Nord de sclavie și muncă forțată, inclusiv „extinderea extracției și a exportului ilegal de cărbune și alte produse, precum și lanțul internațional de aprovizionare legat de aceste exporturi”.
„Acest lucru ar trebui, de asemenea, aplicat printr-un sistem de avertizare clar pentru întreprinderi și consumatori”, a mai spus ea.
În Coreea de Sud, administrația s-a concentrat pe angajamentul cu Phenianul și chiar a discutat despre posibilitatea unui acord economic de pace cu Nordul. Oficialii de la Seul au susținut că adoptarea unei abordări mai agresive în ceea ce privește drepturile omului ar determina Pyongyang-ul să fugă de la masa negocierilor și ar putea conduce, de asemenea, la creșterea ostilităților.
Însă un raport al Înaltului Comisar al ONU pentru Drepturile Omului din Seul susține că este timpul să „integreze drepturile omului în discuțiile de pace și denuclearizare”, care ar trebui să implice și contribuția celor care au evadat din Coreea de Nord.
Mulți încă suferă
Cu toate acestea, pentru doi foști prizonieri de război care au fost obligați să lucreze în mine, există o oarecare speranță. Au obținut o victorie legală importantă după ce Curtea Districtuală Centrală din Seul a ordonat Coreei de Nord și liderului său, Kim Jong-un, să le plătească despăgubiri de 17.600 de dolari (12.400 de lire sterline) pentru că au fost ținuți împotriva voinței lor și forțați să lucreze în mine.
Aceasta a fost prima dată când o instanță din Coreea de Sud a recunoscut suferința prizonierilor de război din Coreea de Nord.
Choi a fost unul dintre ei.
„Nu sunt sigur că voi vedea banii înainte să mor, dar câștigul este mai important decât banii”, a declarat el.
Gândurile sale revin însă întotdeauna la cei rămași să trudească în mine, pe măsură ce servește o farfurie cu fructe care odinioară ar fi fost un lux de neimaginat. Spune că încearcă să trimită bani către familia rămasă în Coreea de Nord.
„Mă gândesc la cât de mult trebuie să sufere ei, în timp ce eu sunt fericit”, oftează el.