Poarta ruginită din fier a spitalului din Bălăceanca se deschide greu, ameninţătoare, purtându-ne într-o lume ascunsă de ochii majorităţii. Un univers plin de durere, de speranţe spulberate, de chinuri interioare.
Faci primul pas şi timpul se opreşte brusc. Limbile ceasornicului o iau la vale. Ghereta portarului nu a depăşit condiţiile anilor 90. Acelaşi sistem prăfuit de înregistrare a vizitatorilor. Eşti trecut într-un catastif murdar şi eşti invitat să aştepţi o infirmieră care să te conducă unde ai treabă.
Primii care află de venirea ta acolo sunt bolnavii internaţi. Ţigări, atât vor. Moneda oficială în puşcării şi în spitale de boli psihice. Insistenţa lor te înspăimântă, însă primeşti asigurări de la portar că pacienţii sunt inofensivi: “Aşa fac ei”.
Saloanele arată ca după război
Într-un final, apare infirmiera. Filele din calendar mai dispar şi iată-ne în anii 80. Aceeaşi privire mieroasă, plină de subînţeles: “Vă ajut dacă sunteţi drăguţi”.
Şi suntem. Halatul ei e viu şi înghite hulpav o bancnotă de 5 lei. Brusc, bolnavii din jurul nostru sunt împrăştiaţi printr-un gest categoric al mâinii. Ceasul mai muşcă puţin din timp şi ne aruncă prin anii 40. Camera de gardă. Uniforme murdare, pijamale rupte, picioare desculţe.
Medicamente date pe holuri, tencuială căzută, becuri sparte, uşi murdare. Medici, pacienţi, vizitatori. Aproape că nu-i mai diferenţiezi. Cauţi o toaletă, să-ţi dai cu puţină apă pe faţă, poate te trezeşti la realitate, şi nimereşti într-un salon. Ai mai căzut în timp. De data asta, mai mult de un secol.
Bolnavii nu vor decât ţigări. Nimic altceva. Au fost dresaţi să nu-şi mai dorească nimic. Sunt mulţumiţi cu saloanele înghesuite, cu pereţii scorojiţi, cu infirmierele arţăgoase, cu mâncarea proastă. “Aşa fac ei, nu vă fie teamă!”.
Ieşim, dorind să ne îndepărtăm cât putem de mult de locul unde nebunia se împleteşte cu mizeria şi ne apropiem de primul om care trece pe stradă. “Aveţi cumva o ţigară, vă rog!?”. Sindromul Stockholm al spitalului din Bălăceanca.

Urmărește-ne pe Google News