Netul verde de acasă | Editorial de Alice Năstase Buciuta

După ce am petrecut câteva zile la Cluj, la Untold Festival, m-am hotărât să profit de oportunităţile geografice şi să mă retrag într-un sat în inima Apusenilor, undeva unde n-a ajuns electrificarea, iar drumurile n-au fost încă asfaltate. Auzisem eu că sunt în străinătate oameni care dau bani grei ca să trăiască departe de lume, fără nici unul din avantajele (şi dezavantajele) civilizaţiei, că îşi aleg cu bună şi senină ştiinţă destinaţii de vacanţă unde nu există internet, televizor sau computer şi că gătesc tot ce mănâncă la foc încet de lemne şi nu la microunde iuţi. M-am bucurat, la început, de toată măreţia naturii de la Ic Ponor, de nebunia splendorii cetăţilor Ponorului, de bunătatea neprefăcută a localnicilor.
Am făcut drumeţii lungi prin păduri tulburător de frumoase, am aflat că Dumnezeu are gust de frăguţe şi că dragostea ia forma razelor strecurate prin cetini. Apoi mi s-a făcut dor să pun pe Facebook o poză frumoasă şi un citat dulceag despre simplitate, despre natură, despre veşnicie. Şi mi-am dat seama că nu pot. Şi-atunci m-am întristat… La ce bun să vezi atâta frumuseţe dacă nu poţi să te dai mare cu ce revelaţii ţi s-au arătat? Cine-a mai pomenit să dai în pădure peste ciuperci roşii, cu buline albe, rumene şi otrăvitoare ca-n cărţile de poveşti şi să nu poţi să împărtăşeşti momentul tău “wow” cu urmăritorii de pe Instagram?
Ce să faci cu atâta natură, la ce bun să mulgi singur vaca, dacă abia săptămâna viitoare o să afle followerii de pe Twitter?! Am găsit o dâră de net după ce m-am urcat, dârdâind de spaimă, în căsuţa din vârful unui brad. Localnicii o folosesc ca punct de lansare pentru alunecarea pe tiroliană, dar eu m-am refugiat aici ca să mă bucur de oleacă de civilizaţie, să urc nişte poze pe Facebook, în care să spun, mincinos, ce bine e departe de telefoane şi de laptopuri. Mi-e frică să cobor iarăşi, că bradul e înalt şi-mi tremură genunchii.
Aşa că mai bine mai stau oleacă aici, să-mi amintesc cu drag de frăguţele din poiană şi de metroul bucureştean în care, ah, ce bine că era internet, de brazii de aici şi de netul verde de acasă, de curcubeul văzut peste munte şi de telefonul iubit care doar aici are semnal şi mă face să mă simt fericită, iubită, lăicuită, şeruită…

Urmărește-ne pe Google News