Comentează“Nu poţi să vezi zâne, dacă nu eşti zănatic”, spunea Nichita, probabil singurul poet din lirica românească care poate fi identificat doar după prenume. Poate nu mai sunt zâne în apartamentul în care a trăit poetul în ultimii opt ani ai vieţii lui, dar de închizi ochii le mai poţi simţi parfumul. Până şi curtea interioară a imobilului de lângă Piaţa Amzei te extrage cumva realităţii forfotitoare a străzii.
Urma “copacului Gică”, plopul ce i-a fost confident, nu se mai zăreşte, arborele fiind tăiat în 2003, după ce aproape se prăbuşise. Poate de dorul prietenului poet, ce-l părăsise încă din decembrie 1983, murind.
Cenaclu literar la numărul 16
În afara încuietorilor uşii, nimic nu pare schimbat în atmosfera locului. Dacă ar intra cineva în apartamentul de la numărul 16, s-ar simţi copleşit. Copleşit de modestia locuinţei “fără îmbunătăţiri”, dar care e mai preţioasă decât orice palat fără suflet şi fără înger.
Ar regăsi pereţii albi, ce-au inhalat fumul ţigărilor din nopţile, nu pierdute, ci câştigate de poezia română, parchetul de lemn, purtând urmele “luptelor” cu ideile, muzica şi Bachus ce însufleţeau cândva locul, masa rotundă ce trona în sufragerie, în jurul căreia “regele” Nichita îşi chema cavalerii la ceasuri de taină şi inspiraţie ori scaunele joase ce-i suportaseră greutatea efemerului trup.
Pe poet nu-l vor mai găsi, pentru că el e deja pretutindeni.
Dora s-a recăsătorit cu un mare sculptor
Apartamentul, marele “acasă” de nici 50 de metri pătraţi, a rămas în proprietatea Dorei, ultima lui nevastă, care şi-a mutat viaţa, de vreun deceniu, spre Franţa, devenind între timp soţia sculptorului Florin Codre.
Nu multă lume ştie însă că Nichita a înfiat- o, în ultimii ani ai vieţii, chiar pe Mirela, sora Dorei. Adică i-a devenit părinte, cu acte în regulă, propriei cumnate, după ce Dorei îi devenise soţ în iulie 1982, la fel, cu patalama de la Starea Civilă.
Astăzi, ajunsă la 46 de ani, Mirela trăieşte în Bucureşti, fiind soţia scriitorului Lucian Vasilescu. De balconul îngust nu mai stă agăţată, ca altădată, pânza cu care Nichita îşi semnala existenţa în bloc şi pe care scria “Hic sunt leones”. “Aici sunt lei”, adică. Dar tot de la balcon poţi avea şansa de a vedea ceea ce a văzut Nichita însuşi. Zânele, adică… Ori măcar să le mai simţi parfumul.
Nichita Stănescu a fost însurat de trei ori
Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, în Ploieşti, fiind botezat cu prenumele bunicului dinspre mamă, de origine rusă, Nikita Cereaciukin. A avut trei soţii, prima oară însurându-se la doar 18 ani.
Viitorul poet a mai primit şi numele bunicului dinspre tată, Hristea, la începuturile sale literare semnând chiar Hristea N. Stănescu. În 1952, în ultimul an de liceu, el s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu.
Cei doi aveau să fie şi colegi la Facultatea de Filologie, dar relaţia s-a destrămat după doar un an. În 6 iunie 1962 s-a recăsătorit cu Doina Ciurea, o altă colegă de facultate, de care avea să divorţeze oficial abia două decenii mai târziu.
Asta în ciuda faptului că încă din 1964 a cunoscut- o pe una din marile lui iubiri, poeta Gabriela Melinescu – relaţie ce a durat până în 1970 – fără a se însura cu aceasta.
În 1978, o întâlneşte pe Todoriţa (Dora) Tărîţă, cu 23 de ani mai tânără decât el, care-i va inspira creaţia ultimilor ani. Patru ani mai târziu, în iulie 1982, cei doi se căsătoreau, la scurtă vreme poetul înfiind-o pe Mirela, sora mai mică a Dorei.
În 13 decembrie 1983, Nichita trece la cele veşnice, cu organismul grav afectat de ciroză hepatică.
Fotografii rare cu Nichita Stănescu, făcute în ultimii săi ani de viață
Alfredo Padron, un fotograf profesonist din Venezuela, a publicat pe Facebook, în anul 2015, câteva fotografii realizate cu ocazia unui film despre viaţa lui Nichita.
Pe pagina s-a de Facebook, Alfredo Padron scria: „Film despre marele poet roman pe care am avut onoare sa-l fac ca operator, ca lucrare de diploma pentru a absolvi Iatc-ul. Acest mare noroc care il datorez prietenului meu Branislav Guzina care m-a ales printre toti colegi mei ca operatorul acestui film, m-a dat prilejul de ne pretuit de a fi in preajma acestui mare creator de poezie si sa-l ascult cu atentie. Cand ne-am vazut pentru prima data in curtea studioului din calea Rahovei m-a spus. „Alfredo, tu si cu mine o sa devenim cei mai buni prieteni din lume, care sunt aceeia care se despart pentru todeauna, caci o sa se aminteasca numai de lucrurile cele bune petrecute impreuna” si a avut dreptate.”