Noua ordine mondială în viziunea lui Xi Jinping. Politologul Aurelian Mohan: „Interacțiunile Chinei cu celelalte state sunt tranzacționale, egocentrice, iliberale și coercitive”

Recent, Libertatea a publicat un interviu cu reputatul profesor britanic Michael Cox în care acesta explică, într-un mod succint, de ce, în contextul războiului ruso-ucrainean și al crizei prin care trece ordinea internațională liberală, este important să înțelegem viziunea liderului de la Beijing, atras puternic de marxism-leninism și sovietism. Ca reacție la explicațiile profesorului de la London School of Economics, tânărul politolog român specializat în politici internaționale Aurelian Mohan vine cu observații complementare, care ajută la o înțelegere mai amănunțită a viziunii asupra lumii  a lui Xi Jinping. 

Asumându-și rolul de platformă de dezbateri pe teme de politică externă, Libertatea publică un interviu azi și cu Aurelian Mohan, în care sunt explicate cele cinci dimensiuni ale gândirii ideologice a liderului chinez: marxism, leninism, maoism, legalism și confucianism. 

Mohan ocupă funcția de manager de proiect la Research Ethics in the Middle East and North Africa (REMENA) Project din cadrul School of International and Public Affairs al Columbia University (SUA). Pe parcursul ultimilor trei ani, el a absolvit un masterat în relații internaționale la Columbia University și a analizat, inter alia, modul în care gândirea politică a unor lideri politici influențează deciziile lor de politică externă. 

Recomandări

Cauzele unui fapt statistic înfiorător: 41% dintre tinerii români ar accepta dictatura. Sociolog: „Totul este deja luat de generațiile precedente”

Cele 5 dimensiuni ale gândirii lui Xi Jinping

– Într-un interviu acordat Libertatea, reputatul profesor de relații internaționale Michael Cox a argumentat că gândirea de politică externă a liderului chinez Xi Jinping este una influențată masiv de marxism-leninism, ba chiar una sovietizată. Sunteți de acord cu aceste observații?

– Michael Cox a declarat, în respectivul interviu pentru Libertatea, că Xi Jinping „împărtășește o viziune foarte sovietică asupra lumii” și că acesta „nutrește o admirație profundă pentru Revoluția Rusă și, în special, pentru Lenin”. O argumentație extinsă a acestui punct de vedere a fost inclusă în articolul său intitulat „Cât de sovietică este China?”. 

Politologul are dreptate când spune că nu putem înțelege China de astăzi fără „să facem referire la sistemul din care a luat naștere [Uniunea Sovietică]”, dar asta nu înseamnă și clar nu dovedește că gândirea lui Xi Jinping este „foarte sovietică”. Din punctul meu de vedere, Cox utilizează o etichetă incompletă pentru a descrie modul de gândire al liderului chinez. Faptul în cauză poate genera numeroase probleme întrucât sporește șansele ca și cititorul să facă confuzii, limitând factorii de decizie care acceptă acest termen în demersul lor de a înțelege – pe cât este posibil – alegerile de politică internă și externă ale lui Xi Jinping.

Recomandări

„Trebuie să desființăm regimul Putin și dictatura sa”. Fragmente exclusive din cartea „Patriot. Memorii” de Aleksei Navalnîi, care va apărea în România pe 22 octombrie (V)

În fapt, gândirea lui Xi Jinping sau, în varianta sa oficială „Gândirea lui Xi Jinping despre socialismului chinez al Noii Ere” (sau cum este formulat în limba engleză, Xi Jinping Thought on socialism with Chinese characteristics for a new era) este o combinație complexă de marxism, leninism, maoism, legalism și confucianism.

Eu le numesc cele 5 dimensiuni, la care se adaugă multiple interpretări ideologice influențate semnificativ de istoria personală a actualului lider suprem din China. 

Marxismul poate fi identificat în gândirea lui Xi Jinping prin atenția acordată – în mai mare măsură decât o făcuseră predecesorii săi – proprietății de stat (în contrast cu proprietatea privată) și egalității sociale. În plus, principiile determinismului și materialismului dialectic sunt considerate valide. Pe lângă acestea, gândirea lui Xi Jinping include o serie întreagă de procese și precepte marxiste, precum importanța ideologiei în dirijarea conștiinței, unitatea materială a lumii, teoria contradicțiilor și unitatea contrariilor (în cadrul materialismului dialectic, contradicțiile ce reies din coliziunea a două contrarii se pot rezolva fie pașnic, fie violent).

Leninismul se manifestă prin atașamentul liderului suprem față de disciplina și unitatea de partid ce reies din doctrina „centralismului democratic” (e.g., nivelurile inferioare ale partidului trebuie să se supună nivelurilor superioare și tot partidul să se supună conducerii centrale). Unul dintre adagiile preferate ale lui Xi Jinping este „guvernul, armata, societatea și școlile – nord, sud, est și vest – partidul le conduce pe toate”. Pentru Xi Jinping este vital ca Partidul Comunist Chinez (PCC) să controleze cadrele și numirea acestora în funcții-cheie ale statului, ca PCC să fie un partid de avangardă capabil să remodeleze societatea în funcție de principiile și valorile sale și ca organizațiile de partid să pătrundă până la „firul ierbii”.

Recomandări

Deputatul AUR care a primit fraudulos locuință de la MApN și a vândut-o de 13 ori mai scump. Condamnat, generalul Mircia Chelaru a încercat să anuleze sentința

– Aceasta ar reprezenta o sinteză a influenței marxiste a gândirii liderului chinez. Spuneați însă că el a fost influențat puternic și de maoism. Care sunt elementele specifice maoismului? 

– Elementele specifice maoismului sunt următoarele: un puternic și eficient cult al personalității, tratamentul nemilos al dușmanilor, utilizarea îndoctrinării ideologice pentru a menține controlul asupra maselor de oameni, credința conform căreia partidul se va dezintegra dacă acesta nu se adaptează constant, un puternic sentiment al mândriei naționale, concentrarea puterii la nivelul liderului suprem și viziunea conform căreia politica este un joc cu sumă nulă.

Legalismul consideră că „buna guvernare” se traduce prin hegemonie și coerciție, iar confucianismul predică faptul că fiecare individ trebuie să își cunoască rolul în societate și să opereze în conformitate cu regulile de conduită atribuite rolului în cauză. Rezultatul direct este că Xi Jinping se așteaptă ca toți chinezii să se comporte ca niște adepți loiali în raport cu partidul și cu liderul suprem.

Celor 5 dimensiuni li se adaugă influența pe care Wang Huning, ideologul-șef al Partidului Comunist Chinez, o are asupra lui Xi Jinping. El controlează mașinăria de propagandă a partidului și activează ca unul dintre cei mai apropiați consilieri ai liderului suprem, dar a fost consilierul altor mari lideri chinezi (Jiang Zemin și Hu Jintao) și se presupune că este cel care a venit cu nume precum Belt and Road Initiative și Visul Chinezesc. O analiză exhaustivă ar trebui să aibă în vedere pregătirea intelectuală a lui Wang Huning și efectul său asupra gândirii lui Xi Jinping. 

Consider că analogia din lumea tehnologiei propusă de Steve Tsang și Olivia Cheung este relevantă: conform lor, Xi Jinping a menținut aproape neschimbat tipul de regim moștenit în 2012 de la Hu Jintao (așa-numitul element hardware sau, mai precis, „calculatorul”) și a modificat semnificativ sistemul de operare (așa-numitul element software) prin recursul la un naționalism centrat pe partid, interpretări personale cu caracter sino-centric ale doctrinei marxist-leniniste, reevaluarea istoriei naționale și prioritizarea securității regimului și „intereselor Chinei”. Xi a transformat regimul chinez într-un sistem totalitar, de tip sino-centric, cu flexibiltate crescută în modificarea politicilor publice, capabil a se adapta cu rapiditate la crize precum pandemia de COVID-19 și de a rezista chiar și unei politici naționale falimentare precum „Zero-COVID”.

Cum s-au raportat liderii comuniști ai Chinei la modelul sovietic

– Când profesorul Cox a spus că gândirea lui Xi Jinping a fost influențată de sovietism, se referea la atracția acestuia pentru sisteme de guvernare închise, controlate de o mână de fier. În plus, el încearcă să atragă atenția asupra drogului ideologic al marxismului, care nu ar trebui subestimat. 

– Michael Cox nu ne spune cu precizie ce anume reprezintă termenul „sovietic” în contextul analizei sale, lăsând de înțeles că ar fi vorba, în termeni generali, de marxism-leninism. De aici izvorăște o parte a confuziei terminologice, întrucât pe parcursul istoriei Uniunii Sovietice, tipul de raportare față de preceptele marxiste și leniniste a variat de la un lider politic la altul. La ce tip de gândire „sovietică” se referă Cox: la cea din perioada lui Lenin, la cea din perioada lui Stalin, la cea din perioada lui Hrușciov sau la cea din perioada lui Brejnev? Ele nu au fost identice din punct de vedere al conținutului ideologic. 

Mai mult, Cox aduce în prim-plan ideea conform căreia viziunea despre lume a lui Xi Jinping este puternic marcată de contextul istoric în care acesta s-a format (fapt cu care sunt de acord), dar nu ne explică cu precizie ce anume face ca elementul „sovietic” să prevaleze în raport cu celelalte influențe culturale și ideologice. El preferă însă să reducă „teoria” lui Deng Xiaoping și „gândirea” lui Mao Zedong la componentele lor marxist-leniniste și să ignore diferențele majore dintre aceste sisteme de gândire sau modul în care ele făceau notă discordată în raport cu ideologiile utilizate în Uniunea Sovietică.

Atât Marele Salt Înainte, cât și Revoluția Culturală a lui Mao au reprezentat etape majore de scindare ideologică față de abordarea „sovietică” pentru că se trecea, printre altele, de la o planificare centralizată la una bazată pe administrare regională și s-a încercat implementarea unor reforme menite a transcende limitele sistemului economic stalinist. Totodată, Mao a adaptat preceptele marxist-leniniste, în variațiunea lor stalinistă, la particularitățile culturale și politice chineze prin introducerea sistemului „mass line”: un model de administrare politică prin care interesele și experiențele muncitorului de rând erau utilizate pentru a adapta constant teoria la realitățile momentului. Ruptura ideologică menționată anterior avea să culmineze cu conflictul de frontieră sino-sovietic din Manciuria (1969).

Deng Xiaoping, spre deosebire de Mao, a transformat marxism-leninismul într-o ideologie naţionalistă a dezvoltării în care s-a pus accent pe creștere economică rapidă, fără a fi nevoie de intervenția constantă a partidului (i.e., o politică nonintervenționistă), pe deschiderea către alte state și față de beneficiile științei, pe descentralizarea autorității și pe promovarea experților în poziții de mare responsabilitate (în contrast direct cu obiectivele Revoluției Culturale a lui Mao).

Din perspectivă economică, în cazul lui Xi Jinping, obiectivul principal este constituirea unei societăți moderat înstărite („moderately well-off society”), care reprezintă chintesența unei campanii antisărăcie menite a schimba contractul social întrucât condiționează îmbunătățirea standardelor de viață de loialitatea cetățenilor față de PCC. Atașamentul liderului suprem față de creșterea economică îl împiedică să accepte deziderate ideologice pe care le consideră pernicioase dezvoltării, o flexibilitate ce nu se regăsește în abordările „sovietice”. Xi Jinping nu abandonează ideologia marxist-leninistă în vederea conturării politicilor economice, însă unele elemente centrale ale viziunii sale nu sunt complet compatibile cu un regim socialist: utilizarea capitalului privat pentru promovarea inovației și implementarea unui sistem de redistribuire a avuției, capabil a facilita „prosperitatea comună”, ce se bazează pe exploatarea capitalului privat, nu pe producția economică a întreprinderilor de stat.   

Analiza în cauză nu ar fi completă dacă am ignora istoria personală a lui Xi Jinping. Trebuie să înțelegem că el poartă denumirea de tàizǐdǎng (în limba română, prinț) și hóng èr dài (în română, cea de-a doua generație roșie), deoarece este fiul unui revoluționar care a pus bazele Chinei moderne, a avut funcții politice înalte și s-a numărat printre apropiații lui Mao. 

Pe parcursul copilăriei sale, Xi Jinping a fost martorul atât al epurării brutale a tatălui său, Xi Zhongxun, de către Mao, cât și al reabilitării sale. Cu alte cuvinte, Xi a trecut prin ororile Revoluției Culturale, a fost persecutat de Gărzile Roșii și chiar și-a pierdut o soră. Din cauza acestor evenimente, Xi încearcă să evite reinstituirea haosului și violenței din perioada lui Mao; lucru care, conform lui, se poate face doar prin intermediul unui partid comunist puternic. Dedicarea extremă a lui Xi Jinping față de PCC se datorează tatălui său, care nu și-a pierdut încrederea în partid chiar și după ce a fost trimis de Mao într-un lagăr de muncă forțată.

„Greșelile lui Mao nu sunt corectate și Xi facilitează acumularea acestor rele”

– Liderii chinezi au fost marcați de ceea ce înseamnă „secolul umilințelor”, o perioadă din istoria Chinei nu tocmai favorabilă intereselor acestui fost imperiu. Cum este reflectată această teamă de a nu mai suporta umilire în viziunea lui Xi? 

– Dacă ar fi să recomand un punct de plecare în evaluarea gândirii lui Xi, acesta ar fi maoismul și elementele sale specifice, nu marxism-leninismul sovietic. Efectele majore ale regimului lui Mao, atât cele negative (moartea între 15 și 46 de milioane de oameni în timpul Marelui Salt Înainte și al Revoluției Culturale), cât și cele pozitive (sfârșitul „secolului de umilințe” și transformarea Chinei într-o putere nucleară cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU), constituie unul dintre punctele de referință ale lui Xi Jinping. Până la urmă, chiar și Li Rui, fostul secretar al lui Mao, cel care avea mare încredere că Xi Jinping ar urma să liberalizeze China odată cu venirea sa la putere, a afirmat că „greșelile lui Mao nu sunt corectate și Xi facilitează acumularea acestor rele”. 

Însă Xi Jinping nu e versiunea 2.0 a lui Mao. Xi Jinping încearcă să combine un sistem ultracentralizat în care puterea se află în mâinile unei singure persoane (liderul suprem) cu un partid ce controlează instituții puternice și care conduce societatea de sus în jos (Xi este atât un „om de partid”, cât și un „lider de fier”). El pune mare accept pe controlul maselor – nu pe dezlănțuirea acestora specifică Revoluției Culturale – și pe disciplina strictă de partid. În ciuda acestui lucru, Xi Jinping a demarat în 2023 o campanie de cercetare prin care PCC merge la „firul ierbii” să vadă cum ar trebui rezolvate problemele societății chineze în conformitate cu realitatea de la fața locului. Un demers care este denumit la fel ca echivalentul său din era Mao. 

Acestea fiind zise, e imperios necesar să recunosc că încă nu cunoaștem multe detalii despre liderul suprem al Chinei, un motiv în plus pentru care nu putem să reducem gândirea lui Xi Jinping doar la o etichetă precum cea utilizată de Michael Cox. 

Motivul obsesiei lui Xi Jinping față de soarta URSS-ului

– Una dintre temele care l-au marcat pe liderul chinez a fost destrămarea URSS, proiect  perceput drept un eșec al Rusiei. 

– Xi Jinping se raportează la momentul destrămării Uniunii Sovietice, deoarece îi este frică că o astfel de criză s-ar putea abate asupra Chinei: colapsul regimului comunist chinez ar însemna distrugerea Partidului Comunist Chinez, căruia el și-a dăruit întreaga viață. O astfel de preocupare stringentă este evidențiată de demersurile din momente-cheie ale istoriei recente și de miriade de discursuri pe tematica destrămării URSS. De exemplu, Xi Jinping a discutat problematica colapsului chiar la câteva săptămâni de la acapararea puterii în 2012, afirmând că totul s-a datorat lipsei de devotament ideologic, eșecului de a menține controlul regimului și lipsa voinței de a utiliza violența pentru a soluționa criza (el a folosit următoarea frază „nimeni nu a fost suficient de bărbat”). Liderul chinez a mai făcut referire la destrămarea URSS în octombrie 2022, pe parcursul celui de-al XX-lea congres al Partidului Comunist Chinez, în ianuarie 2023 și chiar în august 2024, cu ocazia aniversării a 120 de ani de la nașterea lui Deng Xiaoping. Mai mult decât atât, aproape de împlinirea a 30 de ani de la căderea URSS, la finalul anului 2021, un documentar de propagandă, format din cinci părți, despre colapsul regimului sovietic a fost proiectat la întâlnirile interne de partid, în întreprinderile de stat și în cadrul campusurilor universitare.

– Prin ce e diferită China de azi față de URSS?

– În cazul Chinei actuale, vorbim de un sistem totalitar. Este normal să identificăm asemănări în raport cu regimurile comuniste din fosta URSS. De exemplu, într-un astfel de regim există doar presa oficială de partid, disidenții sunt aspru pedepsiți de un aparat coercitiv controlat de partidul unic, istoria este rescrisă pentru a descrie în termeni laudativi partidul comunist și liderul suprem, iar partidul controlează (sau cel puțin încearcă să controleze), în mod total/absolut, dimensiunile socioculturale și economice ale statului, inclusiv viața privată a indivizilor.  

Toate regimurile totalitare, nu numai cele comuniste, se remarcă prin absența presei libere, opacitatea procesului de luare a deciziilor și un puternic cult al personalității. Aceste caracteristici sunt cunoscute deja publicului larg, iar ele nu dovedesc că liderii din Zhongnanhai (sediul din Beijing al Partidului Comunist Chinez) împărtășesc, în mod necesar, aceleași idei cu cei de la Kremlin. 

Exact cum am menționat în răspunsurile anterioare, în ciuda faptului că sub conducerea lui Xi Jinping întreprinderile de stat au primit ajutor financiar sporit, iar companiile private sunt o prioritate de ordin secund, sectorul privat este încurajat să se dezvolte în anumite limite și reprezintă o componentă importantă a economiei chineze (de exemplu, companiile private sunt încurajate să finanțeze întreprinderile de stat sau activitățile filantropice). Totodată, guvernul dă dovadă de dinamism economic prin abilitatea de a reduce presiunile legislative și sancțiunile când economia sa este vulnerabilă sau prin capacitatea de a renunța, relativ ușor, la întreprinderile de stat neprofitabile. Spre deosebire de URSS, China își dorește prin strategia „dublei circulații” să realizeze o decuplare economică selectivă de la sistemul economic global; mai precis, China vrea să colaboreze, în vederea obținerii accesului la tehnologii și resurse, cu toate țările și entitățile externe dornice să colaboreze și, în același timp, să dezvolte mecanisme noi de control al riscului, să pună accept pe securitatea propriilor lanțuri de aprovizionare și să evite vulnerabilitățile aferente globalizării. 

La toate acestea se adaugă faptul că, pentru Xi Jinping, stabilitatea și progresul economic sunt mai importante decât unele precepte ideologice: el nu își dorește cu înverșunare să creeze o utopie socialistă egalitară (deși Xi consideră obiectivul prosperității comune un element distinctiv al socialismului sino-centric), țelul său fiind să sporească puterea Chinei sub controlul unui partid comunist disciplinat, care tolerează demersurile economice private sau investițiile străine loiale intereselor partinice. Mai precis, coordonatele ideologice ale Chinei actuale sunt diferite de cele ale multor lideri din fosta URSS, chiar dacă substratul rămâne unul marxist-leninist (a se vedea prima întrebare).

Referitor la rivalitatea față de Statele Unite ale Americii, opinez că nu reprezintă un bun argument în vederea comparării regimului chinez actual cu unul sovietic, întrucât această aversiune are atât origini ideologice, cât și contextual-istorice (până la urmă, SUA este actualul hegemon și arhitectul principal al ordinii mondiale). Este greu de argumentat care dintre cele două contează mai mult, iar, conform documentelor celui de-al XX-lea congres al Partidului Comunist Chinez din 2022, pericolele pentru securitatea Chinei sunt cele de natură domestică, precum guvernarea socială (corupție, inegalitate etc.), separatiștii etnici, extremiștii religioși, crima organizată și dezastrele naturale. 

Cu alte cuvinte, China anului 2024 nu este sub nicio formă un stat postideologic, dar nici o copie foarte apropiată a Uniunii Sovietice.         

Ce își dorește Xi Jinping pe plan extern

– Care e specificul de politică externă al gândirii lui Xi Jinping?

– Specificul de politică externă al Chinei este dat de ceea ce se numește „visul chinezesc al marii întineriri a națiunii chineze”, prin care se dorește, inter alia, construirea unui nou sistem de relații internaționale capabile a făuri un „viitor comun al umanității” (unul dintre cele zece principii călăuzitoare ale gândirii lui Xi Jinping). Viziunea lui Xi Jinping referitoare la acest nou sistem este sino-centrică, bazată pe reinterpretarea dată de Xi conceptului denumit „tianxia” și pe credința conform căreia comunitatea internațională are prejudecăți îndreptate împotriva Chinei (credințe ce izvorăsc și din „secolul umilinței” despre care am discutat anterior).  

Chiar dacă aduce în prim-plan „viitor comun al umanității”, interacțiunile Chinei cu celelalte state sunt, de obicei, tranzacționale, egocentrice, iliberale și coercitive, dar sunt prezentate sub forma unor demersuri altruiste și incluzive. Unul dintre obiectivele finale ale Chinei este acela de a deveni cea mai puternică țară și statul cu cea mai mare influență globală până în 2050 (unul dintre cele cinci criterii pentru îndeplinirea Visului Chinezesc). Caracteristicile politicii externe chinezești sunt generate de specificul „gândirii lui Xi Jinping despre socialismul chinez al Noii Ere”.

Drepturile omului, un pericol pentru stabilitatea statului comunist chinez

– De ce lipsesc drepturile omului ca instrumente de politică externă ale Chinei?

– Drepturile omului lipsesc de facto din demersurile de politică externă ale Chinei din mai multe motive. În primul rând, Xi Jinping consideră că drepturile omului – ca valori universal valabile – reprezintă, de fapt, o construcție a Occidentului, un pericol pentru securitatea și stabilitatea regimului său, întrucât sunt politizate și utilizate de Vest pentru a încălca suveranitatea statelor mai puțin dezvoltate. În al doilea rând, liderul chinez consideră că dezvoltarea economică este mai importantă decât respectarea unei ordini internaționale bazate pe valori comune cu caracter universal; cu alte cuvinte, prioritatea este creșterea economică, nu drepturile omului. În al treilea rând, blocarea sancțiunilor ONU pentru violarea drepturilor omului, de exemplu, reprezintă o modalitate prin care China încearcă să remodeleze ordinea internațională în conformitate cu viziunea și valorile sale. 

– De ce credeți că modelul de dezvoltare al Chinei stârnește admirație, în ciuda faptului că această mare putere nu este guvernată după principii democratice?

– O explicație ar putea fi dezvoltarea fulminantă a Chinei din ultimele decenii – care a însemnat, inter alia, o creștere a PIB-ului național cu până la 14% la începutul anilor 2000 și îmbunătățirea exponențială a calității vieții (de la un Index de Dezvoltare Umană de 0.401 în 1978, China a ajuns la un IDU de 0.790 în 2022). 

Efectele corelative, precum acumularea puterii de tip hard, soft și smart, generează fascinație atât în rândul cetățenilor din țările democratice, cât și în rândul politicienilor de diferite ranguri.

Totodată, realizările sistemului economic chinez par să contrazică în mod direct teoria susținută de o parte a lumii academice conform căreia, spre deosebire de regimurile totalitare sau autoritare, democrațiile contribuie major la dezvoltarea economică a unui stat. În mod natural, când democrația nu mai este „the only game in town”, modelul economic chinez – chiar dacă este emanația unui regim totalitar – tinde să acumuleze fani, fie din rândul cetățenilor de rând, fie din cadrul factorilor de decizie din multiple zone geografice. 

O altă premisă ce poate explica admirația menționată de dumneavoastră ar fi următoarea: vălul de mister așternut, în mod intenționat, de către Partidul Comunist Chinez asupra clasei politice ce activează în Zhongnanhai, sediul PCC, aflat în Beijing. 

Lipsa din spațiul public a unor informații veridice despre biografia și, implicit, gândirea actualilor lideri chinezi oferă propagandei oficiale de partid un spațiu larg de manevră în demersul său de a genera mituri pompoase despre originea și realizările politicienilor sau chiar despre „istoria oficială” a statului. Nu puțini sunt cei care cred cu tărie în aceste mituri deoarece, fără cunoștințe de specialitate și o oarecare apropiere față de cultura chineză, este greu de înțeles rolul pe care îl joacă miturile (de exemplu, mitul vieții lui Xi Jinping) în menținerea stabilității regimului. Opacitatea la care făceam referire a produs numeroase speculații și a amplificat aura de mister, în septembrie 2012, când Xi Jinping a dispărut din spațiul public anulând întâlniri de nivel înalt cu două luni înainte de al XVIII-lea congres național al Partidului Comunist Chinez, unde avea să devină liderul suprem.

Trebuie să înțelegem că sub Xi Jinping vorbim de un sistem totalitar comunist cu caracteristici chineze în care PCC controlează toate aspectele societății chineze. Din păcate, pentru mulți congeneri, acest lucru nu este relevant în comparație cu performanțele economice și tehnologice ale regimului de la Beijing. 

Urmărește-ne pe Google News