Nu e suficient să-i trimitem pe bolnavi în străinătate! De când s-a trezit din comă şi până acum, Mihaela s-a privit în oglindă doar de două ori

• Încercările la care a fost supusă Mihaela, o tânără arsă în Timișoara, nu sunt diferite de obstacolele prin care trece orice mare ars trimis în afara României să-i fie salvată viaţa, dar apoi se întoarce într-o ţară care nu-i poate încă asigura recuperarea medicală.

Într-un apartament din Timișoara, o femeie într-o rochie cu umerii goi își aprinde bricheta ca să fumeze o țigară. Este singură. Nu simte mirosul de gaz degajat de aragazul defect. Nu mai are timp să realizeze ce se întâmplă. Acum, își amintește doar “explozia aia”. 

Mihaela Iacob s-a trezit o lună mai târziu, în clinica AKH din Viena.

Aşa a început un şir lung de drumuri, întrebări şi rătăciri prin hăţişurile sistemului medical din România, în încercarea ei de a se recupera suficient pentru a reveni la viaţa dinainte. “Hai să vă arăt cum eram înainte”. Scoate telefonul și ne arată o fotografie cu ea de când avea părul lung. 

Recomandări

Ce înseamnă pentru Ucraina, Orientul Mijlociu și China întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă

“Scuze că port căciula înăuntru, dar încă nu mi-am scos toate bandajele”, ne spune în timp ce bea un suc de fructe la o cafenea din București. Asta înainte să meargă la o clinică privată de chirurgie plastică din Capitală, pentru o evaluare completă.

Mihaela trăia în Timișoara de un an, împreună cu soțul ei, Cătălin. Munceau împreună în construcții, după ce au lucrat mai bine de patru ani în Marea Britanie, iar înainte, 10 ani în Italia. Ea a lucrat prin restaurante, el, tot în construcții.

Pregăteau nunta pentru toamna lui 2019. Urmau să se căsătorească îmbrăcați în haine populare. Însă explozia din 7 iunie a schimbat totul. 

O vecină a sunat la 112, iar ambulanța a transportat-o la Casa Austria, Clinica de Chirurgie Plastică a Spitalului de Urgenţă din Timişoara, singurul loc din judeţ în care putea primi îngrijiri temporare un pacient ars. Ulterior a fost deschis pe Bega centrul de mari arşi, dar care nu oferă şi servicii de recuperare a arsului.

Recomandări

Kamala Harris, primul discurs după înfrângere: „Am pierdut alegerile, dar nu lupta pentru libertate. Aveți putere”

Pericol de infecție

Mihaela a fost operată de urgenţă, după care a fost mutată în salonul de Terapie Intensivă, unde mai erau şapte pacienţi. Medicii i-au indus comă, pentru că durerile provocate de arsuri erau foarte mari. 

Trei zile a rămas la Timişoara, în aşteptarea transferului în străinătate, pentru că, în cel mai mare oraș din vestul țării, nu exista un centru de mari arși. În plus, pericolul de a se infecta era foarte mare.

“Unul dintre medici ne-a explicat că trebuie transferată de urgenţă afară, pentru că riscul infectării este maxim, neexistând posibilitatea de a fi izolată”, explica, la scurt timp după incident, Costi, un prieten de familie.

Mihaela a ajuns luni, ora 13.00, la AKH Viena, după un drum de şase ore şi la mai mult de 72 ore de la explozie. Transportul pacientei a fost posibil datorită mobilizării mai multor voluntari NaviMED, o asociație afiliată MagiCAMP, înființată pentru a sprijini persoanele suferind de afecțiuni severe.

Recomandări

Un copil grav rănit într-un accident de autocar este executat silit de avocați. Întâi, aceștia s-au îndreptat împotriva tatălui

Combustibilul, achitat de prieteni

Voluntarii şi Mihai Grecea, supravieţuitor Colectiv şi membru în grupul de lucru al Ministerului Sănătăţii pentru definirea procedurilor de transfer pentru marii arşi, au obținut aprobarea pentru ca Mihaela să fie tratată în afară.

“Ne-au spus că statul nu decontează combustibilul în străinătate”, explică Cătălin Groza, logodnicul Mihaelei.

«Filmul» de la Viena

Reporter: Ce-ţi mai aminteşti din perioada în care ai fost internată la Viena?
Mihaela: Era un film pe care l-am văzut de mult. Așa îmi aduc aminte, doar câte puțin. Eu îţi povestesc de când m-am trezit. Eram intubată. N-am putut să vorbesc vreo trei săptămâni. Comunicam prin mesaje cu asistentele.

Reporter: La ce te-ai gândit prima oară când te-ai trezit?
Mihaela: La nimic. Eram aşa, pe altă planetă. Nu ştiam ce e cu mine. Pluteam, eram cu capul în nori, nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat. Când m-am trezit, m-au întrebat: Știi cât ai stat? Știi în ce lună ești? Nu ştiam.

Cătălin: Oricum, a reacţionat foarte bine. Medicii mi-au spus că e posibil să nu mai recunoască pe nimeni, să aibă halucinații, din cauza substanţelor folosite pentru inducerea comei. Dar n-a fost cazul.

Mihaela: Nu puteam să ridic deloc mâna dreaptă (n.r.- cea cu arsuri). Au avut bătăi de cap cu mine doctorițele. Când m-am ridicat prima oară, parcă pășeam pe un bloc. Până nu mi-am revenit bine-bine, eram umflată la față și peste tot şi mă gândeam: ia uite ce m-am îngrăşat (râde).

«Visam că o să mă trezesc şi-o să beau o găleată de apă»

“Erau nopți când nu puteam dormi. Mă trezeam la două dimineață și mă uitam la televizor. Adevărul e că mi-era şi frică să nu mă înec cu furtunul, cât am fost intubată”, spune Mihaela. “Nu-mi dădeau voie să beau apă, pentru că aveam sonda şi să nu mă-nec, dar am prins un asistent într-o seară care mi-a dat. I-am zis: drink, drink, drink (râde din nou). Ce bucuroasă eram că mi-a dat”.

Cătălin: Luam un şerveţel, mă uitam să nu vină ei (asistenții – n.r.), băgam în apă şi-i storceam câte un strop.

Mihaela: Visam că o să mă trezesc şi-o să beau o găleată de apă. Deschideam televizorul și vedeam numai oceane. Schimbam canalul, la fel, numai apă vedeam. Când mă spălau pe dinți, mă bucuram că pot să înghit puțină apă. Nu îmi era foame, dar muream de sete.

Dorul de fructe

Reporter: Îți amintești ce ai mâncat prima oară?
Mihaela: Cartofi cu somon și un iaurt. După aia am vrut să mănânc fructeee.

Cătălin: Îi luam fructe de la parterul spitalului, căpșuni, pepene roșu, multe-multe. Le luam de-acolo întregi, le curăţam de sâmburi… 

Reporter: Te ţineau pe calmante acolo?
Mihaela: Da, da. Nu simțeam dureri.

Cătălin: Era un aparat cu seringi care le presa în funcţie de cererea corpului. Prima dată când m-am dus în vizită avea vreo 10 seringi în ea. 

Reporter: Cum este personalul din Viena față de cel din România? 
Mihaela: Depinde de om acum. Îşi făceau meseria, că trebuia să şi-o facă, dar nu stăteau cu mine neapărat. Erau toţi tineri, personal tânăr, asistente tinere, tot timpul zâmbeau. De-abia aşteptau să mă vadă cum vorbesc, să-mi deie drumul la voce. Când am vorbit prima oară, nu mi-am recunoscut vocea. Nici nu mai eram obişnuită să vorbesc, vorbeam un pic şi apoi oboseam. 

«Am făcut primii paşi cu ei acolo. Când am mers, m-au aplaudat. Foarte de treabă» 

Reporter: Cătălin cât de des putea să vină la tine?
Mihaela: O dată pe zi venea, pe la două după-amiază. Când trebuia să vină, atunci mă lua somnul, dar eu mă ambiționam să stau trează. Într-o zi i-am spus: stai cu mine, mi-e dor de tine.

Reporter: Cum v-au pregătit cei din Austria pentru întoarcerea în România? V-au spus ce paşi urmează?
Cătălin: Deloc, adică din punctul meu de vedere, ea trebuia să mai stea cel puţin două săptămâni. I-au pus costumul de compresie, ca să nu se strângă pielea, înainte să plece. Era prea rapid. S-a umplut de iritaţii. Încercam să vorbesc cu ei, dar era ca și cum nu ne auzeau. Aveau un zâmbet din ăla de “poți să spui ce ai spune, că noi tot vă externăm”.

Mihaela: Mi-au pus comprese cu argint la frunte, la urechea stângă și pe umărul stâng care trebuiau să mai stea patru-cinci zile, dar cum am ajuns la Timişoara mi le-au dat jos.

Întoarcerea la Timișoara

Mihaela și Cătălin au părăsit spitalul din Viena la jumătatea lunii august și-au revenit la Spitalul Județean din Timișoara.“Când ne-am întors am întâlnit un fel de adversitate, un fel de «stai acolo şi taci din gură». Dacă puneai o întrebare, te tratau cu duşmănie.De ce să nu pun întrebări, mă? E spitalul lui mă-ta? Parcă era o treabă de-a ei, personală, când o întrebam ceva. Îmi venea s-o strâng de gât”, își amintește Cătălin.

Spune că acest tip de atitudine îl întâlnea la tot personalul din spitalul timișorean, medici și asistente deopotrivă. “Nu o pansau, nu îi dădeau nimic.

Cătălin, logodnictul Mihaelei:

Din ziua în care a ajuns, susține femeia, i-a fost schimbată medicația prescrisă în Austria și i-au dat jos compresele cu argint, deși medicii din Viena îi recomandaseră să le mai țină câteva zile.

Transferată la Bârlad fără ca Bârladul să știe

“Documentele medicale le-au reţinut ei, acolo. Nu mi-au dat nici măcar fișa de externare de la Viena. Voiam să traduc ce scrie acolo ca să le arăt la alți medici din România, să mai cer o părere. Cică mi-au pierdut-o, la fel cum mi-au pierdut și certificatul de naștere. Acum trebuie să mă duc la Suceava, să-mi fac alt certificate”, reclamă Mihaela.

Mihaela a plecat cu o ambulanţă din Timişoara spre spitalul din Bârlad, cel mai apropiat oraş de casa ei şi a lui Cătălin. Ştiau că avea să fie transferată acolo, însă, odată ajunşi la spital, au avut surpriza că “Bârladul nu ştia nimica” de cazul ei. 

Medicii au trimis-o acasă peste weekend şi i-au spus să revină luni.

Ea se simţea mai bine şi o vreme a decis să rămână acasă. Se săturase de spitale. Voia să se apuce de fizioterapie, pentru că avea toţi muşchii atrofiaţi. Cele două luni de stat în pat imediat după explozie o lăsaseră aproape complet imobilă. Se mişca greu şi obosea foarte repede. 

Tot atunci au început să-i apară tot felul de bube pe piept şi pe mâna stângă.

După o lună de stat acasă, fără să ştie încotro să meargă, a reuşit să se interneze la Spitalul Municipal din Bârlad. A durat aşa de mult fiindcă un caz ca al ei avea nevoie de o cameră individuală, lucru aproape imposibil de asigurat în zonă. 

La Bârlad nu există nici măcar un compartiment pentru arşi. Însă aici a găsit-o pe medicul Gabriela Galiţ, doctorul care a îngrijit-o cu mult devotament, spune ea.

La Bârlad sunt condiţii faine, au renovat, e foarte curat. Dar nu au cadă pentru mari arşi, nu au condiţii pentru arşi. Tot ce au e bunăvoinţa oamenilor.

Mihaela Iacob:

Medicul i-a rezervat o cameră să stea singură şi a comandat o mulţime de investigaţii. Aşa au aflat că bubele de pe piept şi mâini erau în parte rezultatul infecţiei cu MRSA, stafilococ auriu rezistent la meticilină, o infecţie achiziţionată la Timişoara cel mai probabil, după întoarcerea în ţară, potrivit documentelor medicale. A început atunci şi tratamentul cu antibiotic.

Mihaela era deshidratată şi cu nivelul proteinei la pământ, aşa că spitalul a comandat albumină pentru ea. 

Acasă se hrănise ca înainte de accident, cu foarte multe fructe, legume, paste. “Doamna doctor Galiţ mi-a spus că, dacă nu mănânc carne, am să mor. Nimeni nu-mi spusese până atunci că trebuie să mănânci carne multă – conţine proteină şi proteina e foarte bună la piele. Eu nu mâncam carne mai deloc”. 

La Spitalul Municipal din Bârlad a stat o lună, până când medicul ei a intrat în concediu. La revenirea doctoriţei din vacanţă, urma să se interneze din nou, în luna octombrie, însă deja veniseră alţi pacienţi cu arsuri şi nu mai putea fi eliberat un salon. 

Erau oameni în stare critică. Du-te şi internează-te în altă parte… Nu mai ştiam unde să merg.

Mihaela:

În noiembrie, Mihaela a ajuns la spitalul din Suceava. Descrie experienţa ca pe o traumă, din cauza felului în care s-a purtat cu ea medicul care a consultat-o. 

“Eram pansată, a început să tragă de mine, aşa îmbrăcată cum eram, să-mi tragă pe sub haine să vadă. Rănile s-au prins de pansament, care ar fi trebuit udat întâi. Trăgea de mine fără analgezic, fără calmant”. Chiar când povesteşte, încă îi vine să plângă. 

Vai de capul meu, doctorul trebuie să ajute pacientul, probabil nici nu-şi dădea seama. În fine, a fost o experienţă… nici un medic nu trebuie să tragă de tine!!

Mihaela:

La Suceava nu o puteau interna, pentru că tratau un caz cu boală infecţioasă gravă şi nu erau locuri încât să o trateze în siguranţă. A înnoptat în Suceava, la sora ei, iar în ziua următoare a ajuns la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, unde s-a internat pentru trei săptămâni, pentru următoarele intervenţii. Chirurgii plasticieni i-au luat grefe de piele de la picior şi i-au acoperit cu ele zona de pe piept, unde suferise cele mai puternice arsuri. 

La începutul lui decembrie, Mihaela a fost externată şi a revenit acasă. 

«Singură nu prea pot»

Din cauza timpului petrecut la pat, fără să se poată mişca sau vorbi în primele două luni, toate funcţiile Mihaelei sunt în acest moment limitate. Are chipul mai rigid, nu poate mesteca decât bucăţi mici de mâncare, oboseşte dacă stă în picioare mai mult de o jumătate de oră sau după conversaţii mai lungi.

Acasă încearcă să facă de una singură exerciţii pe care le-a învăţat în Viena sau la Iaşi, unde a început recuperarea.

“Singură nu prea pot. Am făcut un pic la Iaşi, că mâna asta nu o puteam închide absolut deloc, erau dureri îngrozitoare. În Austria, ştiau ei unde să pună mâna, erai ghidat. Am văzut în Austria, fata aia mai împingea aicea mâna, ei ştiu… Eu acasă pot face bicicleta din picioare, mai stau la marginea patului, mai merg, dar pentru mâna dreapta… ce exerciţii să fac? Că nici nu ştiu.”

Din cauza frigului însă, îşi petrece mai toată ziua în dormitor, singura cameră din casă încălzită pe măsura nevoii sale. 

În timpul zilei trebuie să stea aproape dezbrăcată, ca să poată evita alte iritaţii ale leziunilor, aşa că are nevoie de o temperatură mai mare în cameră. 

Când treci printr-o așa situație, încerci să îți menții moralul ridicat, dar câteodată mai decazi. Nimeni nu poate să înțeleagă prin ce am trecut, decât cei care au trecut prin așa ceva. Noaptea mă foiesc. Mă trezesc la două noaptea. E foarte greu cu durerile. Vreau să scap de ele. Nu mai pot!

Mihaela:

Ce-și dorește acum este să obțină aprobare de la Ministerul Sănătății ca să ajungă la o clinică din vestul Europei pentru recuperare. Mihaela mai are nevoie să facă fizioterapie, kinetoterapie, gimnastică, dar și să facă ultimele operații de chirurgie plastică pentru mâini, ca să și le poată mișca.

Un chirurg s-a implicat

Chirurgul Dragoş Zamfirescu, care a operat pro bono mai mulţi dintre răniţii de la Colectiv, s-a oferit să o ajute şi pe Mihaela. 

“Mai sunt mici zone de piele nevindecate, trebuie pansate cu grijă. Organismul, când vindecă micile zone de piele lipsă, pleacă câte un strat de piele centripet şi dacă pansamentul e plat, ce-a făcut organismul într-o zi este luat imediat. Trebuie un pansament lejer, sub care pielea creşte mult mai mult decât dacă am pansa zilnic cu ceva prea plat”, a explicat chirurgul. 

După ce se vor vindeca şi aceste zone, Mihaela “are nevoie de recuperare, iar peste câteva luni o să aibă nevoie şi de operaţii din nou. Acesta e planul pe termen mediu şi lung”.

Va dura cel puţin jumătate de an până când Mihaela va putea fi din nou ca înainte de accident. 

Pentru că o arsură nu e numai atunci: salvezi viaţa. Trebuie să crească piela. Sunt multe operaţii pentru a ajunge la rezultat. De obicei, 10-20, cei fericiţi au doar câteva.

dr. Zamfirescu, chirurg plastician:

De când s-a trezit din comă şi până acum, Mihaela s-a privit în oglindă doar de două ori. I-a fost teamă. Trebuie în schimb să-şi facă poze în mod constant pentru a urmări evoluţia leziunilor. Câştigă centimetru cu centimetru de piele şi, în timp, se va recâştiga aşa şi pe ea însăşi.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro