„Nu mai stiu cum sa ma descurc de la o zi la alta”

despre care credeam ca imi sunt aproape.
Cativa ani m-am adapostit prin scari de bloc, subsoluri si copertinele din statii. Dupa aceea am avut norocul ca o familie, simpla, fara prea multe posibilitati materiale, sa ma gazduiasca intr-o incapere a casei lor. Nu mai stau pe strada, dar pensia nu imi poate asigura medicamentele de care am nevoie. De mancare, primesc cel mai adesea de la familia care mi-a oferit adapost si nu pot sa nu contribui si eu, cu cateva sute de mii pe luna, la cheltuielile de intretinere ale casei, pentru ca si ei se descurca greu.
Memoria mi-a ramas intacta, dar mi-am pierdut aproape complet ve-derea si ma deplasez cu mare greutate. Ziua de pensie este un calvar, pentru ca trebuie sa merg din Berceni tocmai in cartierul Militari, ca sa pot ridica banii. Acolo era casa mea si pensia o ridic tot de acolo. si pentru asta apelez intotdeauna la familia care ma gazduieste, sa ma insoteasca si sa-mi asigure transportul pana la ofi-ciul postal. Nu am nici un ajutor si nu mai stiu cum sa ma descurc cu toate, de la o zi la alta. Va trebui sa-mi cumpar lemne pentru iarna, dar la cat costa, sigur voi tremura de frig. Eu nu pot ajunge nici macar la medic si nu am nici o speranta sa pot gasi, pentru cat mai am de trait, un loc intr-un camin pentru batrani.
Eva Voicescu, Bucuresti

Urmărește-ne pe Google News