ComenteazăNe-am obisnuit, in 42 de ani de comunism, ca totul e al tuturor. Casele, strazile, padurile, apele, dealurile si muntii – totul era, la gramada, al clasei muncitoare, al taranimii, al intelectualitatii. Probabil de aceea ne si sperie acum – pe cea mai mare parte dintre noi – avalansa de cereri de retrocedare care au fost depuse la primarii in toata tara. Romanii sunt socati si prima reactie e una de respingere. Ei nu sunt de condamnat, ci de inteles, avand in vedere situatia juridica promiscua a proprietatii in ultimii zeci de ani.
E greu de acceptat, dar, daca vrem sa revenim la normalitate, trebuie: nu, nu e totul al tuturor! Tot ce s-a construit inainte de 1947 a fost al cuiva. A apartinut cuiva. Acolo e munca si sudoarea cuiva. Inchipuie-ti tu, roman simplu, mediu, nascut dupa 1947, ca vine acum cineva si-ti ia – in numele cine stie carei utopii politice – apartamentul pentru care ai muncit ani in sir. Pai nu mori cu el de gat?! Nu-l vei cere vehement inapoi in momentul in care se va putea acest lucru?! Sigur ca exista si exagerari. Presa ultimelor zile a abundat: despagubiri de milioane de dolari, cereri de cladiri care nu mai exista, revendicari de intersectii, cimitire sau cine mai stie ce! Insa aici intervine rolul legii. Care trebuie sa faca dreptate, dar sa fie adaptata si la realitatea momentului actual. Dar sa nu transformam un act reparatoriu necesar intr-o isterie nationala!
Nu vine nimeni sa impacheteze Romania si sa plece cu ea sub brat! In fond, majoritatea tarilor din jurul nostru si-au rezolvat demult aceste probleme. Pentru noi – ca de obicei, mai intarziati – este ceva nou. Si noul, de multe ori, sperie. Dar nu-i decat un exercitiu al democratiei!