Numărul sinuciderilor, mai scăzut în 2020 față de anii anteriori. „Când vezi moartea cu ochii, începi și te lupți cu ea”

În Luna Mondială dedicată Prevenirii Suicidului, Libertatea a cerut de la INS datele privind numărul persoanelor în cazul cărora sinuciderea a fost cauza decesului, în perioada 2015-2020, precum și în primele luni din 2021. Din aceste date reiese că, din 2015 încoace, numărul de sinucideri în România a fost în scădere. 

Datele INS arată că mai puțini români s-au sinucis în 2020 decât în anii anteriori: 1.734, în comparație cu 2.236 în 2015 și 1.978 în 2016. 

În lunile ianuarie-iunie 2021, s-au înregistrat 880 de sinucideri, ceea ce se încadrează în tendințele anului trecut, când, în aceeași perioadă, au fost declarate 867 de decese având drept cauză suicidul. Conform informațiilor furnizate de institut, datele pentru 2021 sunt provizorii. 

Numărul persoanelor decedate care au înregistrat la cauza externă „leziuni autoprovocate” după luna decesului, în perioada 2015-2020 și lunile ianuarie-iunie 2021: 

OMS: Suicidul, a patra cauză a morții în rândul adolescenților

La nivel mondial, conform Organizației Mondiale a Sănătății, mai bine de 700.000 de persoane se sinucid în fiecare an, dar tentativele sunt mai numeroase. 

Tot conform OMS, în rândul adolescenților cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani, suicidul este a patra cauză a morții. 

Organizația atrage atenția cu privire la calitatea datelor pe care le avem despre suicid, arătând că există o tendință de subraportare, în contextul în care, în anumite state din lume, precum Malaezia, sinuciderea este ilegală. 

La polul opus, avem în Europa state precum Olanda, în care există sinuciderea asistată și o întreagă discuție despre moralitatea, dar și despre legalitatea acestei practici. 

„După ce îți omori moartea, te întorci mai căpos”

De ce ajung oamenii la sinucidere, ce se petrece în mintea cuiva care alege să-și ia viața și care sunt factorii care ar putea declanșa o astfel de criză? Ce pot face statul și terapeuții în pandemie, pentru a combate izolarea socială și singurătatea? Despre toate astea am discutat cu psihoterapeutul clinician Ada Mușat.

Libertatea: Cât de relevantă este statistica INS pentru sănătatea mintală a românilor?
Ada Mușat: Nu mi se pare foarte relevantă. Există aceste studii care spun că avem printre cei mai fericiți copii din Europa și printre cei mai nefericiți adulți din Europa. În momentul în care ajungem în starea de adult și ne dăm seama de țara pe care o avem, de faptul că salariul minim pe economie e foarte mic, atunci intrăm într-o stare de apatie, disforie și așa mai departe.

Conștientizarea morții perpetue și a nefericirii – cum a fost în pandemie -, a unui viitor destul de sumbru pentru români, te face să nu ai de unde să cazi prea jos. 

Ești deja atât de jos, încât nu ai de unde să cazi și ești foarte antrenat pentru dezastre. 

Anticiparea morții furnizează o viziune mai bogată asupra problemelor vieții. Când înfrunți frica de moarte, toate celelalte devin mult mai mici. După ce îți omori moartea, te întorci mai căpos, cu altă piele, mai delicată și atentă la toate mărunțișurile bune ale vieții, cu simțuri mai vii. Gata cu preocupările meschine. Gândește-te la moarte dacă vrei să înveți cum să trăiești. 

„Nu vrei să te omori, ci vrei să pierzi viața pe care o ai”

– Există un sex mai vulnerabil? Din statisticile la nivel mondial reiese că bărbații sunt mai vulnerabili. 
– Ce știu eu este că vrem să omorâm felul de a trăi, nu traiul în sine. Asta nu înseamnă că vrei să te omori, ci vrei să pierzi viața pe care o ai și nu știi ce alt mijloc ai putea avea pentru a te salva. Poate, pentru bărbați, ideea de rușine socială, că ar putea cere ajutorul, că ar putea afirma fățiș un așa-zis eșec în viață, e un stigmat mult prea puternic. Și, atunci, pentru că bărbații nu plâng, nu-i așa?, asta duce la o „constructive thinking, tunnel vision” în care totul e restrâns și mai bine mă omor. 

Pentru mulți bărbați e o rușine în a nu putea să reușești până la capăt. 

– Ca la japonezi.
– Exact. Plus că e o specificitate românească interesantă, pentru că bărbații sunt capul familiei, cei de care depinde bunăstarea celorlalți. La nivel psihologic, cu cât presiunea e mai mare, cu atât se creează o stare de furie internă extrem de puternică și oamenii care ajung să se omoare au o senzație de vinovăție. „E vina mea, nu reușesc, nu aduc bani în casă.” 

Dacă pierdem atributele de cap al familiei, de om cu prestigiu, de tată, și nu apărăm nucleul personal: „Eu sunt eu însumi, chiar dacă rămân șomer, chiar dacă intru în bucluc”, crește furia internă și riscul de suicid.  

Noi nu avem educația emoțională care să ne facă să contăm dincolo de premii și note, de chestii materiale. Atunci, acești oameni recurg la gesturi extreme nu neapărat ca să scape de viață, ci de ei înșiși. 

Date subraportate „pentru că suntem un popor credincios”

– Cât contează faptul că suntem totuși o țară destul de religioasă? Cât de mult cântărește spiritualitatea? 
– Un lucru fain din logoterapie, din existențialism, este că riscul suicidar nu depinde de cât de multă forță au tendințele, impulsurile, fascinația de suicid, ci răspunsul omului la impulsurile lui. Doar răspunsul contează. De regulă, oamenii credincioși –  iar noi suntem un popor destul de credincios, deși nu implementăm neapărat tot – răspund astfel: „Uite, intru în rolul lui Dumnezeu.” Și îmi e atât de frică de acest răspuns, încât reacția la impuls mă salvează și nu mă omor.

Fiind un popor credincios, este foarte posibil ca multe morți să nu fi fost declarate ca fiind suicid. Tocmai pentru că asta le-ar fi anulat lor posibilitatea de a le face slujbă în biserică și de a fi înmormântați. 

„Moartea cuiva drag – opusul suicidului”

– Dacă ne referim strict la pandemie, problemele care au predominat au fost, în general, pierderea jobului și pierderea cuiva drag. Dintre factorii aceștia, poate fi vreunul un motiv pentru suicid? 
– Cred că moartea cuiva drag este, de fapt, opusul suicidului. Mulți oameni au renunțat la ideea de a se sinucide pentru că, atunci când vezi moartea cu ochii, începi și te lupți cu ea. E o manieră în care intri în revoltă dându-ți seama cât de efemer, infim și perisabil ești.

Ca să poți să mori, trebuie să fi trăit bine. Mulți oameni cărora le e frică de moarte amână tot timpul să trăiască și, când vezi că nu prea mai ai timp să amâni, că lucrul ăsta s-ar putea să nu fie schimbat, pentru că deja ai văzut un părinte cum a murit și nu s-a putut salva sau pe cineva drag, tot ce poți schimba e cum să trăiești. E un fel de disperare de viață și se spune că există la adolescenți în principal. 

„Când stai între patru pereți, te poți omorî cel mai rapid”

– Adolescenții au folosit cel mai intens în pandemie linia de asistență telefonică pentru suicid și ar fi o categorie vulnerabilă. Ce ar putea face statul să ajute populațiile vulnerabile? Ce categorii sunt vulnerabile, după părerea ta? 
– Singurul fir comun în toate cercetările este că suportul social și, evident, izolarea socială ar fi principalul criteriu pentru suicid fiindcă pierzi sensul. Adică simți că nu mai ai pentru cine trăi. Când stai între patru pereți, te poți omorî cel mai rapid. 

Ce mi se pare mie bun de făcut sunt serviciile comunitare. La noi nu există așa ceva, nu există niciun fel de centru de zi, de pildă, pentru singuratici. 

– Cum afectează singurătatea, dacă poate fi unicul factor care poate împinge un om la suicid? 
– Nu e unicul factor. Atunci când oamenii sunt în pragul de a lua o decizie, adică nu au doar idei, ci și planuri, îi pun să-și aducă contribuția față de altcineva. Să ia ochii de pe ei să devină utili pentru altul. În felul ăsta, se creează o legătură de admirație, de recunoaștere, de oglindă întoarsă invers care te ajută să te recuperezi la un moment dat. Nu e ideea mea, vine de la Viktor Frankl, care a stat în lagăr (Viktor Frankl, psihiatru, părintele logoterapiei și autorul bestsellerului „Omul în căutarea sensului vieții”, n.r.). 

Singurătatea e ceea ce accentuează problema, dar nu începe de acolo. Începe când oamenii nu mai pot să aibă dorințe interne, s-ar putea să fie o inhibiție puternică vizavi de a-mi permite să vreau ceva, pentru că pare că ați dori ceva pentru tine nu se cade, e în van.

„De ce să-mi doresc eu să mă entuziasmez și să am această viață spontană și expresivă când știu că e inutil?” E o raportare constantă la lucruri și cerințe din exterior și apare această deznădejde sau renunțare.

De multe ori, oamenii se sinucid înainte de a merge la terapie și de a vedea dacă nu cumva este așa-zisa inhibiție a self-ului – „Totul e degeaba și inutil și dacă nu contează pentru altcineva, de ce ar fi pentru mine un lucru bun? – iar faptul de a face ceva pentru ei, fără a fi pentru cineva din exterior, vine dintr-o disonanță cognitivă. 

Nu e vorba de dorința de a muri, ci este un blocaj al afectului. Iar noi suntem obișnuiți că trebuie să ne dorim chestii care bucură pe mama și pe tata. Nu pe noi înșine. 

„Convinge-mă că există altceva mai bun și eu nu știu încă”

– În ce măsură crezi în puterea terapiei de a se descurca, practic, cu persoanele aflate la risc de suicid? 
– Când omul deja sună și face o programare, el inconștient îți spune că ești ultima lui speranță, dar ești o speranță! Îți transmite: „Convinge-mă că există altceva mai bun și eu nu știu încă”. Dacă ar fi vrut să se omoare, se omora de mult. 

E o împotrivire pe care terapeutul încearcă să o stârnească asupra minții leneșe ca, înainte de a părăsi viața, să știi ce vrei de la ea. Mulți au dorințele foarte blocate, o incapacitate profundă de a-și dori. Mulți vor să pară puternici, să se ferească de vulnerabilitate și să nu fie demascați. Pe principiul „dacă nu am dorințe, nu voi fi dezamăgit”. 

Mulți nu au dorințe pentru că nu sunt utile. „De ce să îmi doresc, dacă nu pot face nimic?” 

E foarte important să reduci empatia cu oamenii care au un risc suicidar mare, pentru că dacă tu le oferi foarte multă empatie în momentul acela, fără să-ți dai seama, le confirmi că așa este și că sunt insignifianți. 

– Ce le spui oamenilor care vin în terapie cu gânduri suicidare?
– Atunci când vine un om cu risc suicidar mare, primul lucru: îl pui să-și imagineze cum va muri. Să fie responsabili vizavi de suicidul lor. „Te-ai gândit? Ce faci? Cui lași pisica, cui lași câinele? Cui lași apartamentul?” Și vezi că ei nu au planuri clare. Ei vor să omoare eul care trăiește așa și spune: „Ori omor eu viața asta, ori mă omoară ea pe mine, așa că mai bine mă omor eu”. E un câmp de luptă între om și moarte. 

Și mai e tehnica de a-și scrie necrologul. Aici a murit – cine? Ce a făcut? „Păi, stai așa, că nu e nimic impresionant.” Și începi și devii mult mai avid de viață. E o tehnică paradoxală care chiar funcționează, dacă o faci foarte bine, joci impecabil și îți pregătești chestia asta și îl pui să vină și să-ți prezinte necrologul.

Și, la un moment dat, devine nemulțumit de povestea pe care o scrie despre el, până când spune că mai trăiește puțin, mai are lucruri de făcut. 

„Singur nu se poate ieși din asta. Dar se poate cu suport”

– Am vorbit despre capacitatea terapiei de a scoate un om dintr-o astfel de situație, dar el singur poate oare să facă același lucru? 
– Singur, nu, dar cu alți oameni în jur, clar, da. Singur, nu cred că se poate ieși din asta. 

Partea bună a rușinii împiedică suicidul – rușinea de grup, rușinea de trib, rușinea de ce o să spună gura lumii – iar noi, românii, suntem foarte buni la asta. De gura lumii facem cele mai mari case, cu prețul de a ne sacrifica viața.

Noi avem foarte mulți oameni care sunt ținuți în casă la țară sau cu depresie, iau pastile și asta e. Dar nu ne omorâm, că ce-o să zică lumea? 

Ada Mușat este psihoterapeut clinician acreditat de Colegiul Psihologilor și de Asociația Europeană pentru Analiză Tranzacțională, precum și în școala de gândire Brief-Solution Focused Therapy. 

Urmărește-ne pe Google News

•  boli 
•  Institutul Național de Statistică 
•  Sinucidere