”Bună ziua”, spune tânărul blond, cu părul lung. Apoi, continuă în engleză. E unul dintre românii stabiliți în Canada. Din primele rânduri ale sălii Jackson Hall, băiatul întreabă cum se pot schimba lucrurile în bine în țara lui.
Oamenii de la coadă rules
E ultima zi a regizorului Alexander Nanau la Festivalul de Film de la Toronto, al doilea oraș după Veneția unde a ajuns ”Colectiv”. ”Collective” cum scrie pe afișele în engleză.
Sala e atentă la întrebarea tânărului canadian de origine română. Printre cei peste 200 de spectatori sunt și o sumedenie de jurnaliști; industria cinematografului are un sistem fascinant de informații, cam ca Vaticanul, dar activitatea e mai spre entertainment.
Ei știu că au în audiență o reporteră de la The New York Times, una dintre redactorele radioului public canadian, mulți cronicari de la televiziuni, siteuri și ziare.
E ticsit de lume. Nanau a văzut coada de la intrare și a cedat locul lui, precum și al altor câțiva membri ai echipei, oamenilor care ar fi urmat să nu mai prindă bilet.
Cealaltă coloană sonoră: a publicului
Așa că Nanau a ieșit la început și a reapărut la final, când a urcat pe scenă, în aplauzele puternice ale spectatorilor.
Coloana sonoră a filmului său e aceeași aici, ca și la Veneția. Întâi, din întuneric, se aud spectatorii care își țin respirația. Femeile și bărbații din sală trag aer adânc, apoi îl dau prelung afară, de parcă se îndoiesc că vor mai găsi altul la schimb.
Pe măsură ce povestea documentarului avansează, se intuiesc genți deschise discret și degete care foșnesc în căutarea șervețelelor de hârtie. Dacă te întorci, vezi ochii unor oameni înveliți de o peliculă strălucitoare. ”Cutremurător, imediat, esențial”, după cum și-au denumit senzația cei de la NOW, cel mai cunoscut săptămânal alternativ din Toronto.
Așa trec aproape două ore. Din când în când, scenele sunt atât de suprinzătoare și absurde în realitatea lor necoafată încât oamenii izbucnesc într-un râs amar, sortit să alunge din tensiune. E aproape ca râsul necontrolat de când te prindeai că nu știi lecția în clasă și mușcai guma ca să nu izbucnești.
”Sunteți optimiști sau pesimiști?”
La final, când ecranul se întunecă de tot și rămâi singur în noaptea subită a sălii, câteva secunde ești îngrozitor de singur. Ești pus în situația singurătății fizice și concrete, dar și în fața solitudinii imaginare, cea a pierderii celui drag. Dintr-o dată, începi să aplauzi, parcă pentru a semnala unii altora că suntem aici, în viață și împreună.
Când se reaprinde lumina și regizorul e invitat pe scenă, aplauzele se transformă în urale. Și, apoi, un tânăr cu părul lung să binețe și întreabă cum se poate însănătoși țara lui. Nanau e întrebat dacă e optimist. Regizorul răspunde serios.
Roiu, Ciobanu și ceilalți, necunoscuți
Alături de autorul filmului, profesorul de științe politice Joseph Wong, de la Universitatea din Toronto, spune: ”Ce vremuri am ajuns să trăim, în care să rostești adevărul e un act de eroism!”.
Simți nevoia să intervii. ”Eroii nu sunt pe această scenă. Eroii sunt în România și în sală, curajoase sunt sursele care au avut curajul să vorbească”.
Eroii sunt doctorul Camelia Roiu, care a oferit informații presei, și Nicoleta Ciobanu, referentul de la contabilitatea spitalului Malaxa, care, alături de alte colege, și-a înfruntat frica de managerul Secureanu.
Roiu, Ciobanu și alți oameni care au vorbit n-au avut o viață ușoară, mai ales de când au ales să iasă în față.
”Le-am lăsat surselor ziariștilor de la Gazeta Sporturilor posibilitatea de a se retrage oricând, dar au ales să rămână. Și asta spune ceva despre curajul lor”
Alexander Nanau
De aceea, aplauzele nu sunt pentru cei prezenți, ci pentru cei absenți, ei sunt destinatarii acestei îndelungi reverențe. Ciobanu, Roiu și ceilalți sunt în România. ”Whistleblowerii sunt cei care au riscat tot și ei merită toată aprecierea noastră și a dumneavoastră”, spune Nanau.
Și nu vorbim doar despre sursele necunoscute, ci și despre sursele care au ales să nu apară în film. Și pentru ele sunt aplauzele.
Există speranță pentru România?
Mai e ceva. La întrebarea dacă există speranță pentru România, răspunzi ca jurnalist. ”Da, sigur că există speranță. Veniți chiar voi, generația mai bună ca noi și veți schimba nu doar România, ci și lumea”. Tânărul din primele rânduri privește către scenă prin lumina puternică.
Cum să nu fii optimist? Răzvan Luțac, unul dintre jurnaliștii echipei de investigații a GSP & Libertatea, are 25 de ani și mii de investigații în fața sa
Nu e cazul să ne eroizăm. ”România este o democrație funcțională, membră a UE, nu este nici Rusia și nici Coreea de Nord și nu e nici un curaj să publici știri. Legile se schimbă, guvernele plătesc pentru erorile lor”. Când aud cuvintele acestea, venind din partea unui jurnalist, cei din sală se lasă un pic pe spate, ”parcă s-au liniștit”, cum observă Nanau.
E o meserie simplă? Sigur că nu. E atât de interesant să le arăți oamenilor ”importanța unei informații care nu-i aservită puterii politice și economice și care, prin forța sa, face diferența dintre viață și moarte”. Oricum, aplauzele asta spun. Fără Camelia Roiu, Nicoleta Ciobanu și ceilalți, cunoscuți sau necunoscuți, nimic nu ar fi fost posibil.
Aerul a revenit în Jackson Hall. Ziua se stinge repede aici, în nord. Plecăm spre casă.