În hala Universității Politehnica din București, unde au modelat roboții câștigători, Anihilatorul și Armageddon, răsună o melodie din 2002, de pe vremea când cei mai mulți dintre membrii echipei nici nu se născuseră: „Ți-am promis c-o să te iau cu mine, dar n-am bani de bilet”. La intrare, pe stânga, un robot umanoid așteaptă cu mâinile pe lângă corp să-i dea cineva atenție. Mașinăria cu burtă roșie și picioare negre, subțiri, a fost cândva gazda unui restaurant și saluta oaspeții: „Bună ziua, sunt roboțelul Evi, bine ați venit, vă rog poftiți la masă”, spunea ea. 

Aici, în această hală, șapte elevi și Ionuț Panea, profesor de finanțe la Academia de Studii Economice din București, mută plăci subțiri din spumă, un fel de bureți, de pe terenul de antrenament, de 16 metri pătrați. Terenul e un spațiu îngrădit clasic, la fel ca toate pe care concurează roboții la marile competiții, precum cele organizate de Rusia, Statele Unite și Coreea de Sud.

La acestea trei, dar și la altele, echipa AutoVortex a învins toți participanții. Victoria din SUA, de la Chicago, cea mai importantă, i-a făcut pe elevi și pe coordonatorul lor să sară în sus de bucurie când au zărit cele 515 puncte pe tabela de scor. Cel mai mare punctaj. 

Când au aterizat în București, pe 22 iulie, la poarta de ieșire nu i-au așteptat pe liceeni doar părinții și prietenii, ci și televiziunile. Iar la Salonul Oficial, de asemenea în aeroport, i-a întâmpinat Sorin Cîmpeanu, ministrul educației.

Bucuria celui mai recent succes și pauza dintre competiții îi ajută pe elevi să lucreze mai relaxați în august.

„Știți cumva unde e foarfeca?”, întreabă cu glas ridicat Catrinel, o elevă de-a XII-a, cu breton în formă de inimă, trecând pe lângă mesele împânzite cu sute de șuruburi, piese de plastic și din duraluminiu, mai ușor decât aluminiul. În afară de scule și roboți, ocupă mesele niște imprimante 3D. Într-un robot echipa investește cam 8.500 de euro și îl finalizează în câteva zile sau luni, în funcție de timp și complexitate. 

Pentru toate astea, spune Ionuț Panea, rar au avut sponsorizări, le-au cumpărat din banii lor. După recrutările anuale, copiii care rămân în echipă aduc o cotizație de 600 de euro valabilă în cei patru ani de liceu. Acum sunt 69 de membri, dintre care în jur de zece își doresc să participe la întâlnirile cu mass-media și doar câțiva își pot plăti biletul de avion ca să ajungă fizic la concursuri.  

Punctul de plecare, un garaj din Voluntari

După ce-a construit roboți cu elevi în garajul lui din Voluntari, la un kilometru de București, Ionuț, 37 de ani, a vrut să înființeze un hub de robotică prin 2011. Garajul a fost punctul de plecare pentru multe companii care valorează azi miliarde de dolari: Google, Amazon, HP, Apple. Drumul de la garajul părinților până la învingerea celor mai bune echipe de robotică ale lumii, inclusiv din SUA, țara-incubator a celor mai de succes companii, a fost unul care a sfidat până și „visul american”.

De ce ar fi utilă olimpiada de robotică

Laurențiu Radu se așază pe un scaun, cu mâinile pe genunchi, pregătit să-și amintească cum a ajuns la AutoVortex. Este elev într-a XII-a la Colegiul Naţional Vladimir Streinu din Găeşti, la 80 de kilometri de București, și a aflat despre echipă în 2019 de la o fată din Capitală, de asemenea pasionată de robotică. Până atunci se distrase doar cu matematica, însă voia să învețe mai mult. I-a trimis mesaj lui Ionuț și l-a întrebat dacă se poate alătura echipei, în ciuda distanței și a timpului mai limitat de participare. Venea o dată pe săptămână, dar înainte de concursuri ajungea cât mai des. „Am muncit, am învățat mecanică de la Ionuț și programare (n.r. – în Java) de la ceilalți”, spune Laur, cum îl strigă toți.  

Tatăl lui, inginer, și mama, psiholog la o școală gimnazială, l-au susținut până acum și crede că o vor face și în viitor. Laur își dorește să devină student la Politehnică, la Automatică și Calculatoare și ulterior să urmeze un master în SUA. 

Cum se fac recrutările

Ca să intre în AutoVortex, elevii trec în general printr-un scurt proces de recrutare desfășurat în fiecare toamnă: dau un test din manualul unui joc de robotică și răspund la întrebări care îi ajută pe cei din echipă să-și dea seama cum gândesc „candidații” – pe unde intră frigul în oase?, care e femininul pentru tren? Nu se așteaptă ca ei să știe să programeze sau să strângă șuruburi, ci să fie dispuși să învețe ceva nou.

Cei 69 de elevi păstrează legătura între ei și cu Ionuț în grupuri de WhatsApp și se întâlnesc de obicei vineri seara și sâmbăta. În perioadele aglomerate, înainte de concursuri, ajungeau acasă doar ca să doarmă. „Ne vedem 14 ore pe zi”, recunoaște Ionuț. Așa că mulți elevi își iau scutire pentru școală, pentru că puțini profesori sunt înțelegători. Dacă s-ar organiza olimpiada de robotică, cum a mai promis ministerul, s-ar schimba relația acestor liceeni cu școala, crede Ionuț. În liceele din România s-au format până acum vreo 200 de echipe de robotică, dar, din câte știe el, doar un sfert au activitate.  

Articolul integral, pe Școala 9. 

Urmărește-ne pe Google News