O familie de refugiați ucraineni s-a reunit într-un sat din Bistrița. „Tata, când ne întoarcem acasă?” „Nu știu ce să zic, dar mai mult că nu ne întoarcem”

La începutul anului, Eremia a băgat în bagaj ce avea nevoie pentru câteva luni de muncă pe un șantier din Belgia. Și-a sărutat soția și cei patru copii, apoi a închis, fără să știe, pentru ultima oară ușa casei sale din Cernăuți.

Două săptămâni mai târziu a început războiul. Eremia și-a sunat soția, pe Diana, care era la Cernăuți. Au decis să-și dea întâlnire în România. „M-a sunat soția că s-au început împușcături”, rezumă bărbatul de 32 de ani interacțiunea din prima zi a invaziei lansate de Kremlin.

Le-a luat cinci zile pentru a se reuni, într-o țară care le este străină, deși amândoi îi vorbesc limba, așa cum au învățat-o de la cei bătrâni în satele copilăriei lor din împrejurul Cernăuțiului. Îi găsim îmbrățișându-se în fața clădirii Taberei Speranțe, care aparține comunității baptiste din Bistrița. Sunt la 250 de kilometri de un acasă pe care nu cred că-l vor mai vedea vreodată, așteptând alături de alți refugiați ucraineni să-și înceapă din nou viețile la o graniță distanță de războiul din Ucraina.

„La noi e război cu Rusia din 2014”

„Mă țineam să nu plâng, copiii să nu vadă”, povestește Diana despre dimineața în care s-a trezit cu vestea că rușii tocmai au invadat Ucraina. 

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Era acasă cu cei patru copii – o fetiță de 8 luni, doi băieți de 4 ani și 5 ani și încă o fată de 10 ani. Prima bombă căzuse în acea dimineață la o sută și ceva de kilometri distanță, la Ivano-Frankivsk. De atunci și până-n 28 februarie, ziua în care familia a plecat în pribegie, sirenele de raid aerian deveniseră deja un sunet obișnuit pe străzile întortocheate din Cernăuți.

„I-am zis că dacă pleacă acum, o face pentru totdeauna”, spune Eremia, care nu-și poate imagina că Ucraina va deveni din nou o țară în care să-și poate vedea copiii crescând, nu Ucraina de după războiul cu Rusia.

Diana a plecat cu două trollere și trei ghiozdane mici, câte unul în spatele fiecăruia dintre cei trei copii. Iar Eremia a rămas doar cu hainele și mărunțișurile pe care le luase cu el pentru cele trei luni de muncă în Belgia. 

Doar câinele a rămas la Cernăuți, în grija noilor locatari ai casei, la rândul lor refugiați din estul Ucrainei. „E un câine învățat, de vânătoare”, spune cu regret Eremia.

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

Acasă e la Cernăuți ori în America

Își amintește seara în care și-a văzut soția și copiii trecând granița de la Siret. I-a îmbrățișat pe toți, inclusiv pe vecinii care i-au ajutat să plece din Cernăuți. Apoi și-a condus soția și copiii la o pensiune din apropiere. A doua zi au plecat cu toții spre Tabăra Speranța din Bistrița.

Un vecinul de-ai săi și-a adus familia cu 11 copii la Bistrița. Eremia a decis la fel pentru ai lui și de aici vrea să plece în Statele Unite, unde e stabilit fratele său. Dar, chiar și-n război, trebuie să aștepți viză de la ambasadă.

Să continuăm viața acolo, dacă o fi amu tot bun.

Eremia, etnic român refugiat din Ucraina:

„Am trimis toate documentele prin e-mail. Acum aștept. Aș vrea totuși un răspuns, ca să nu mă mai simt ca un turist”, spune Eremia, care e suspendat în așteptarea vizei de America. Până când nu știe cât va dura procesul, nu poate să-și facă planuri. 

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

Visează să-și cumpere o mașină și poate să se apuce de lucru, să-și mute familia într-un apartament doar al lor în România.

„N-am vorbit atâta română de când am terminat școala”

Deși vorbește limba română, uneori amestecată cu rusă și ucraineană, Eremia abia acum descoperă România și cât de departe e Bistrița de București, ori unde exact e Timișoara.

Descoperă țara limbii sale la ani buni după ce a descoperit Rusia, unde și-a petrecut ani buni lucrând pe șantiere înainte de a se reorienta spre Occident.

„Nevasta, când ocărăște, o dă în românește, că nu dovedește rusa”, glumește bărbatul, care a crescut la nici 20 de kilometri de graniță, într-un amestec de limbi și culturi, în raionul ucrainean Storojineț. În schimb, soția a copilărit în raionul Herța, unde peste 70% din locuitori se declarau vorbitori de limbă română la recensământul din 2001.

La Tabăra Speranța, ucrainenii se bazează pe vocea lui Eremia pentru a vorbi despre nevoile lor, pentru a cere și a mulțumi. „N-am vorbit atâta română de când am terminat școala”, spune Eremia.

Își exersează limba și se gândește că poate, dacă nu o fi să primească viză, viitorul poate să însemne România. Asta chiar dacă, dintre cei patru copii, doar cea mai mare, Ilona, reușește să dea câteva răspunsuri scurte în română și să priceapă ce se vorbește în jurul ei. Pentru copii, limba lor este ucraineana, nu româna, iar acasă e în Cernăuți.

„Tata, când ne întoarcem acasă?”

Și asta se simte în fiecare discuție pe care o poartă cu copiii. Un dor sfâșietor pentru acasă, pentru Ucraina.

Când unul dintre cei doi băieți l-a întrebat direct când se întorc acasă, nu a putut să spună decât: „Nu știu, vedem când ne întoarcem, dar mai mult că nu ne întoarcem”.

Totuși, de cele mai multe ori reușește să distragă atenția băieților de 4 și 5 ani, cu câte o jucărie de România.

„În schimb, asta mare, de 10 ani, mai simțește așa, mai înțelege puțin”, spune Eremia.

Nădejdea regăsită la Tabăra Speranța

„Avem această nădejde ca pe o ancoră pentru suflet”, scrie pe o bucată de lemn atârnată la intrarea în Tabăra Speranța.

Nădejdea că viața poate continua și aici începe cu niște cursuri de limbă română, la care participă în fiecare zi toți cei aproape 60 de copii veniți din Ucraina.

Alături de învățătoarele care au venit în mod voluntar să-i învețe pe cei mici un alfabet necunoscut este și Eliza, o elevă-traducătoare. Fetița, jumate ucraineancă, jumate româncă, trăiește cu părinții ei în Bistrița de când avea 4 ani. Este în clasa „a 2-a B”. 

În sala de clasă improvizată într-o sufragerie uriașă, fetița poartă un dialog în română cu învățătoarea și unul în ucraineană cu copiii. Spune că a venit cu „doamna” de la școală, să o ajute să facă ore cu copiii refugiați din Ucraina. Înainte de război, Eliza își petrecea verile în Ucraina, la bunicii din partea mamei, care încă sunt acolo. 

Are părul prins într-o coadă și pe margine, o agrafă mare, roz, strălucitoare. Pe mâna dreaptă are o brățară, un pampon galben, ca o floarea-soarelui. 

• Întreabă-i: știu piesa asta?
• În română sau în ucraineană?
• Vor să o cânte și ei?

Ilona e singura care ridică mâna și spune un „da” răspicat. E „Dragostea din tei” de O-Zone. În final, toți copiii se ridică și dansează. Un limbaj comun.

Pe un flipchart care ține loc de tabla dintr-o clasă adevărată stau scrise:

ASTĂZI ESTE MARȚI

(AZI)

IERI A FOST LUNI

MÂINE VA FI MIERCURI 

Ă, Î, Â, diacriticile care ne îngreunează limba stau și ele scrise într-un colț. În rest, pagini albe. 

Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!  

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro