O familie de români din Franța se luptă cu legea, ca să adopte fetița pe care a avut-o în plasament. „Pentru autorități e mai mult un dosar, nu un suflet”

Familia Gheorghe se pregătește de o nouă despărțire. E început de septembrie, iar în curtea casei lor din Slobozia, brațele firave ale unei copile de 13 ani rămân agățate, minute bune, de gâtul mamei. 

Reuniunile lor sunt scurte, așa că încearcă mereu să amâne tristețea până în ultima clipă. „I-am zis: avem două zile, o să plângem vineri, hai să ne bucurăm împreună”, povestește Aurora, mama în vârstă de 52 de ani. 

Marian și Aurora Gheorghe, împreună cu cei doi copii, se vor întoarce la viața lor dintr-o suburbie a Parisului, în timp ce Amalia va merge într-un apartament de tip familial din București. Ea e fiica şi sora cea mică, nerecunoscută însă de instituțiile din România ca parte a familiei.

Oficial, Amalia este unul dintre cei peste 50.000 de copii aflați în sistemul de protecție al statului român. De câțiva ani, familia Gheorghe se chinuie să o adopte, dar procedurile sunt extrem de încâlcite și greoaie, mai ales pentru familiile de români care locuiesc în străinătate.

Recomandări

Un tată și-a manipulat psihologic fiul pentru a-și demoniza mama. Bărbatul a fost condamnat la închisoare, sentință fără precedent în România

A venit la 1 an în casa lor, a rămas încă șase

La puțin timp după ce soțul ei, Marian, a plecat la muncă în Franța, în construcții, Aurora a decis să ia un copil în plasament. A făcut un curs de asistent maternal, iar după câteva luni, în ianuarie 2008, Amalia a ajuns în familia lor. Fetița avea 1 an.

A ține un copil în plasament e, în esență, un loc de muncă, pentru care ești plătit. Dar atașamentul dizolvă granițele profesionale uneori. „Era ca și copilul meu”, spune Aurora. 

Așa au trecut șase ani. „Amalia le făcea desene tuturor din familie. Mărimea desenului era în funcție de gradul de iubire. Eu eram cea mai mare acolo”, adaugă femeia râzând.

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

„A fost o întreagă tragedie”

La peste 2.000 de kilometri, în Franța, Marian se lupta cu singurătatea. Așa că la începutul lui 2014, le-a spus că ori se mută ei acolo, ori se întoarce el în țară. Au ales să plece. Aveau încă datorii la bancă, își ridicau casa, copiii erau la școală. Fetița nu putea însă să îi însoțească. Nu ai cum să iei un copil în plasament în afara țării, iar la adopție nu se gândiseră până atunci. 

„Cu o zi înainte să plecăm, au venit cei de la Direcție, a fost o întreagă tragedie. Toată lumea plângea. Ea se agăța de mine, a fost cumplit”, își amintește Aurora.

Din momentul în care fetița a ieșit pe poartă, femeia și-a dat seama că nu poate să renunțe la ea. Nu era ca și copilul ei. Era copilul ei. Nu bănuia însă cât de mult va dura până când statul le va și recunoaște ca familie. Amalia urma să locuiască într-un apartament de tip familial în București, iar familia Gheorghe, în apropiere de Paris. 

Recomandări

Infractori prinși cu ajutorul inteligenței artificiale. Profesor dr. Vlad Niculescu Dincă: Trebuie să înțelegem aceste „unelte”, altfel există un risc real să fim toți tratați ca suspecți | Interviu

Copiii instituționalizați

Ca răspuns la numărul mare de copii instituționalizați, România a încurajat plasarea copiilor în familii, fie la asistenți maternali, ca Aurora, sau la rude de până la gradul IV. 

Instituționalizarea are efecte pe termen lung asupra dezvoltării fizice, emoționale și intelectuale a copiilor, au arătat nenumărate cercetări.

În iunie 1997, aproape 40 de mii de copii erau instituționalizați și doar în jur de 12.000 se aflau la asistenți maternali sau la rude. 

La distanță de peste 20 de ani, lucrurile s-au inversat. În martie anul acesta, aproximativ 15.000 de copii locuiau în centre rezidențiale, în timp ce aproape 35.000 erau în plasament sau la rude, conform buletinului statistic al Ministerului Muncii. 

Ani de tergiversări

În vara lui 2014, Aurora a trimis un memoriu Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții (ANDPDCA). Îi ruga să o ajute să găsească o soluție legală pentru a o putea lua pe Amalia în Franța. 

„Nu m-am gândit la adopție. Ea nu avea dosar deschis. Mama ei o mai vizita la noi. Eu am cerut o soluție legală, în ideea că poate adopția durează mult. Și poate au la dispoziție o altă soluție”, rememorează Aurora. 

I s-a răspuns doar că nu pot să o ia în plasament în afara țării, dar nu i-au oferit nicio soluție. „Nu era răspunsul la întrebarea pe care am pus-o”. 

Au urmat alte informații vagi de la autorități, unele contradictorii. Cu fetița vorbeau zilnic la telefon, iar vacanțele din România și le petreceau împreună. Amalia i-a și vizitat în Franța. „Eram fericită că am mers în Franța. Dar eram mai mult fericită că eram cu ei”, spune ea.

În 2017, Aurora a aflat că fetiței urma să i se deschidă dosar de adopție. Amalia avea 10 ani atunci. 

„Am făcut o cerere că vrem să o adoptăm pe Amalia. De atunci am fost asigurați tot timpul că lucrurile or să se aranjeze, că nu e nicio problemă”, relatează femeia.  

Dar lucrurile nu s-au aranjat. 

Blocați în sistem până la 18 ani

Din cei 50.000 de copii în sistemul de protecție specială, doar 3.126 erau adoptabili la finalul lui iunie 2020, conform datelor primite de la ANDPDCA. Adică 6,2% din numărul total de copii. Nu înseamnă că toți 3.126 vor fi adoptați, ci doar că sunt eligibili pentru adopție. Dintre aceștia, 2.715 intrau la categoria „greu adoptabili”, care include copii mai mari de vârstă, cu dizabilități, frați care nu pot fi despărțiți etc. Restul de aproximativ 47.000 de copii nici măcar nu intră în calcul pentru adopție.

Un minor poate fi adoptat numai după ce au fost identificate și consultate toate rudele de până la gradul IV. 

În felul acesta, copilul rămâne blocat în sistem până când împlinește 18 ani, explică Azota Popescu, președintele Asociației Catharsis Brașov, o organizație care luptă pentru simplificarea procedurii de adopție, inclusiv pentru adopțiile internaționale.

Un proiect de lege inițiat de Guvern în 2018 elimină din procedură „identificarea rudelor de până la gradul al IV-lea”, ceea ce ar ușura foarte mult procesul de adopție. Proiectul a rămas însă blocat la Camera Deputaților. 

 „Copilul care este abandonat în maternitate trebuie să fie dat imediat în adopție, așa cum se întâmplă în toate țările care au semnat Convenția de la Haga. România ce a făcut? A inventat căutarea rudelor până la gradul IV. Căutându-l pe ăla în pușcărie, pe ăla în sicriu, copiii au rămas în sistem și ies la 18 ani. Ce am cerut noi? Doar mama biologică sau tutorele trebuie să consimtă la adopție”, spune Azota Popescu.

40% dintre aceștia au fost „reîntorși” în familia care i-a părăsit, conform rapoartelor anuale ale ANDPDCA. 

 „Vii să-ți consolidezi familia, dar poți să ți-o pierzi”

Locuind în Franța, Aurora avea două opțiuni: fie să adopte prin procedură internațională, fie să se întoarcă în țară pentru cel puțin jumătate de an. Numai persoanele cu reședința în România, care pot dovedi că au locuit „efectiv și continuu pe teritoriul țării” în ultimele șase luni, sunt eligibile pentru procedura de adopție internă.

Prevederea legată de cele șase luni petrecute în România afectează multe familii de români stabilite în străinătate, care își doresc să adopte din țară, explică Azota Popescu.

Vin aici, stau câteva luni sau chiar ani, pierd bani, se îmbolnăvesc de nervi, se tensionează relația de cuplu, își pierd nădejdea. Tu vii să-ți consolidezi familia, dar de fapt poți să ți-o pierzi.

Azota Popescu, președintele Asociației Catharsis Brașov:

Aurora nu putea însă să-și lase locul de muncă și familia ca să se întoarcă la Slobozia pentru șase luni, așa că a ales varianta adopției internaționale. Au urmat un an și câteva luni de evaluări și dosare. În septembrie anul trecut, familia Gheorghe a primit atestat de familie adoptatoare. 

Adopții internaționale și luptele politice

Adopțiile internaționale au fost blocate în 2004, în timpul Guvernării Năstase, în urma unor scandaluri legate de traficul cu copiii din orfelinate sau vânzarea copiilor de propriile familii. 

Toate acestea au fost exploatate politic. Traian Băsescu l-a acuzat în 2004 pe Adrian Năstase că s-a folosit de adopţiile internaţionale, pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile cu liderii europeni. 

„Se pare că există dovezi solide că alegerea de a institui un moratoriu asupra adopțiilor internaționale nu a fost făcută urmărind interesul superior al copilului, pe care se bazează Convenția ONU privind drepturile copilului, ci a fost motivată de actori și interese politice interne și externe”, explică Alex Kuch pentru Libertatea, activist din Noua Zeelandă pentru adopțiile internaționale, adoptat chiar el din România.  Acesta e și ambasador al organizației globale I’m Adopted.

Între 2006 și 2012, în România nu s-a mai realizat nicio adopție internațională. Ulterior, acestea s-au reluat treptat, dar numărul este în continuare unul foarte mic. Anul trecut, s-au finalizat 22 de adopții internaționale, iar în primele șase luni ale acestui an, 11 copii au fost ajuns în familii dincolo de granițe. 

La nivel mondial, adopțiile internaționale au scăzut cu 8-10% în ultimul deceniu, iar unul dintre motive a fost chiar creșterea naționalismului, spune Kuch. Țările nu vor să dea impresia că nu sunt capabile să aibă grijă de copiii lor. 

Au dreptul să adopte pe oricine, mai greu, pe Amalia 

Soții Gheorghe formează „un cuplu unit, care menține o comunicare de calitate, fiecare fiind atent la celălalt. Niciunul dintre ei nu banalizează dificultățile cu care se vor confrunta, aceștia vorbesc deja cu multă dragoste și tandrețe despre realitatea Amaliei”, se precizează într-o evaluare oficială din Franța. 

„Amalia îi contactează în fiecare zi pe WhatsApp și manifestă, odată cu trecerea timpului, o nerăbdare din ce în ce mai accentuată. Cuplul încearcă să o liniștească cât mai mult posibil”, mai precizează documentul. 

Odată cu dobândirea statutului de familie adoptatoare în toamna anului trecut, Aurora a crezut că s-a rezolvat tot. „Am sunat managerul de caz. Am aflat că, de fapt, nu putem să o adoptăm pe ea”, oftează Aurora. 

Cu o zi înainte de reîntoarcerea în Franța, la începutul lui septembrie, Aurora a sunat, din nou, la Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții.

Angajata i-a explicat că, în baza procedurii de adopție internațională, nu beneficiază de prioritate și nici nu are cum să aleagă copilul pe care dorește să îl adopte. E o explicație pe care a mai auzit-o.

Persoana sau familia care a avut un copil în îngrijire pentru minimum șase luni are prioritate în procesul de adopție a acestuia. Prioritatea e valabilă însă doar pentru adopțiile naționale. Din acest motiv, familia Gheorghe nu se poate bucura de micul privilegiu, deși Amalia a fost la ei în plasament timp de șase ani. 

„Lucrezi cu copii, chiar dacă acel copil e reprezentat de un dosar. Se pare că Amalia e mai mult un dosar, nu un suflet”, spune Aurora dezamăgită. 

Când un soft îți alege copilul pe care să-l iei acasă 

La nivel național, există o bază de date în care sunt incluși atât copiii adoptabili, cât și familiile adoptatoare, atestate pentru a adopta internațional. Potrivirea între aceștia se realizează prin intermediul unui software, în funcție de profilul copilului pe care familia vrea să îl adopte.  

Anul trecut, familia Gheorghe a precizat că își dorește să adopte o fetiță cu vârsta între 12 și 12 ani și 11 luni, cu handicap mediu (fetița are o patologie oftalmologică), pentru că Amalia se încadra în profilul acela. La fel și multe alte fetițe din toată țara.

„Ne-au și potrivit, de altfel, din decembrie până acum de două ori cu alți copii”, povestește Aurora. „Noi am refuzat și când sun acolo mi se spune că există un calculator care face potrivirea. Calculatorului i-ar fi aproape imposibil să ne potrivească pe noi.”

Azota Popescu, președintele Asociației Catharsis Brașov, crede că în cazul familiei Gheorghe, potrivirea e deja făcută:

„Copilul a stat la ei șase ani. E o crimă să distrugi o legătură de atașament între un copil și familia respectivă”.

Un plus de șansă

Există totuși o portiță. Ea s-a deschis neașteptat, în timpul discuției telefonice cu angajata de la ANDPDCA, când a intervenit Marian în discuție:

„Da, la copiii de 14 ani, conform legii, le expiră și statutul de copil adoptabil. Prin urmare, acest statut de copil adoptabil poate fi redobândit, dacă există o cerere nominală a unei persoane atestate să o adopte”.

Ochii celor doi soți s-au aprins de speranță. „Deci, ar fi un plus de șansă?”, a întrebat bărbatul.

În câteva luni, Amalia, care acum intră în categoria copiilor „greu adoptabili”, urmează să împlinească 14 ani. În ochii statului român, ea își va pierde calitatea de copil adoptabil, îngroșând rândurile celor peste 47.000 de copii din sistemul de protecție care nu pot fi adoptați. Va putea redobândi acest statut, doar dacă o familie o va dori pe ea, anume. 

„Ea, anume” e visul familiei Gheorghe de atâta vreme. 

„Orice ar fi, e fata noastră”

Îi întreb dacă în anii ăștia s-au gândit vreodată să abandoneze ideea de adopție.

„Nu, nu! Nu aveam cum să renunțăm la idee. Și dacă ajungem la 18 ani, tot copilul nostru o să fie”, răspunde Aurora cu hotărâre. 

„Vorbim, ne vedem pe cameră, dar nu e același lucru”, continuă femeia. „Îmi spune, mami, vreau să te ating, să te țin în brațe. Amalia, și eu vreau, dar nu ne putem teleporta. Hai, mă, mami, că o să fie bine”. 

Încep să plângă toți trei în curtea acoperită de o boltă de viță de vie. 

„Orice ar fi, e fata noastră. Ea știe lucrul ăsta.”

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro