VIDEO / De 45 de ani își caută fiul pierdut! Cel mai vechi caz de copil dispărut din România: „Mi-am cântărit merele. Când m-am întors, nu mai era”, își amintește mama lui Țiți

• Ţiţi, Cristescu Dumitru Laurențiu, un băiețel de 4 ani îmbrăcat într-o salopetă pepit, a dispărut pe 20 octombrie 1973, în București, în apropierea fabricii Pionierul.
• De 45 de ani, Maria şi Ştefan Cristescu întorc acea zi pe toate părţile şi îi răsucesc fiecare secundă. Ziua în care mama a intrat într-un aprozar să cumpere mere, iar micuțul Țiți n-a avut răbdare să aștepte.
• Este cel mai vechi caz de copil dispărut din România. Copilul pentru care părinţii au clintit din loc prejudecățile orânduirii socialiste, publicând în presa din RSR poza lui şi-un anunţ de căutare.
• Anunţul, apărut în octombrie 1973 la rubrica „Aflăm de la Miliţia Capitalei”, a fost o premieră în presa din RSR.
• Tot o premieră a fost şi contactarea, în martie 1983, a francezului Jean Louis Crozier, un radiestezist care căuta cu pendulul persoane dispărute. Au primit dispensă de la Miliție, să-l plătească în valută.
• Libertatea a fost acasă la familia Cristescu. Părinții care n-au încetat să caute, să aștepte, să spere.
• L-ar recunoaşte pe Ţiţi dacă el ar intra acum pe poartă, printre prunii înnoraţi? „Să dea Dumnezeu să trăiesc, să apuc să văd momentul ăsta. Dacă va fi”, se roagă Maria Cristescu.

 

Cât de lungă poate fi o aşteptare? O oră, câteva zile, o lună, câţiva ani? Cât de departe poţi merge pe drumul subţire al speranţei, neştiind sigur ce se află la capătul lui?

În curtea cu prunii înnoraţi

Fuioare mici de omăt stau aninate de crengile prunilor, ca şi cum astă-noapte cerul s-ar fi rătăcit prin curte, şi-n graba înălţării, norii şi-au agăţat marginile-n pruni.

Un bărbat stă în faţa porţii şi aşteaptă. „Bună ziua! Unde e primăria?”, îl întrebăm prin geamul deschis al maşinii. Vorbisem doar la telefon cu domnul Cristescu şi convenisem să-l sunăm când ajungem în dreptul primăriei din Buzoieşti; casa lui era la un kilometru distanţă. Dar trecusem pe lângă primărie fără să o vedem şi ne-am întors pe şosea, căutând clădirea.

Pe străzile satului sunt oameni care se întorc de la biserică, e ziua de Sfântul Ion, dar noi am oprit doar în dreptul bărbatului care stă în faţa curţii cu prunii înnoraţi. „Unde e primăria?”. „Eu sunt domnul Cristescu”, ne răspunde zâmbind bărbatul din poartă. Ne văzuse maşina cu număr de Bucureşti şi când a urcat pe şosea, şi când s-a întors. Ne aştepta.

E priceput în aşteptări. De 45 de ani, asta face în fiecare zi.

Soţia lui, Maria, ne aşteaptă în casă. Până la ea, trecem prin livada din curte, care primăvara se transformă în rai, şi pe sub o boltă înaltă şi largă de viţă-de-vie. De lângă casă ne latră, mai mult ca să se bage în seamă, un câine mic şi negru.

Intrăm. Doamna Maria e pregătită. Ca un bolnav înainte de operaţia pe suflet, ţine strâns în mâini analizele: poze vechi, bucăţi de ziar îngălbenite de vreme, chitanţe şi scrisoarea francezului. Sunt bornele ei de pe lungul drum al aşteptării.

Semnul şi drumul

Ţiţi s-a pierdut într-o zi de octombrie, în zona rondului de lângă fabrica Pionierul, acolo unde, câteva decenii mai târziu, zeci de părinţi aveau să se adune, ca să-şi plângă morţii din incendiul de la Colectiv.

Ţiţi, băieţelul de 4 ani îmbrăcat într-o salopetă pepit, a fost în acea după-amiază primul semn din memorialul durerii acestui loc.

Este cel mai vechi caz de copil dispărut din România. Copilul pentru care părinţii au clintit din loc regulile orânduirii socialiste, publicând în presa din RSR poza lui şi-un anunţ de căutare.

Era sâmbătă şi se treziseră cu toţii târziu. Doru, băiatul cel mare, care avea 13 ani, trebuia să meargă la şcoală, Ţiţi şi Gina, sora lui de numai 2 ani, la grădiniţă, iar părinţii – la lucru. Sâmbăta era o zi oarecare a săptămânii.

Pentru familia Cristescu, acea dimineaţă de sâmbătă, 20 octombrie 1973, a fost ultima pe care au trăit-o cu sufletul întreg. De atunci, Maria şi Ştefan Cristescu au întors acea zi pe toate părţile şi au răsucit-o din fiecare secundă.

„Puteam să-l las acasă pe Ţiţi, să nu-l duc la grădiniţă şi să plec la serviciu că era băiatul cel mare, era Doru, care putea să stea cu el”, se gândeşte acum Maria Cristescu. „Dar am zis: de ce să lipsească Doru de la şcoală? L-am dus şi… Probabil că ăla, faptul că ne-am trezit târziu, a fost un semn. Dar nu mi-am dat seama”.

Pe la ora 15.00, tatăl i-a luat pe Ţiţi şi pe sora lui de la grădiniţă. Lucra, ca şef de atelier, la fabrica Apollo, aflată în apropiere. În acea după-amiază era derby-ul campionatului de fotbal, Dinamo – Universitatea Craiova, iar lor li se stricase televizorul, aşa că bărbatul se grăbea să ajungă la naşul lui, să vadă meciul.

În curtea grădiniţei, i-a predat copiii soţiei lui şi a plecat înainte. Femeia a luat-o şi ea pe acelaşi drum, mergând cu cei mici mai încet, în pas de plimbare. De pe strada 11 Iunie au coborât pe bulevardul Mărăşeşti, apoi au intrat pe Cuza Vodă, spre rondul de la Maternitatea Bucur.

De aici şi până la casa naşului, unde trebuiau să ajungă, mai erau vreo 300 de metri. S-au oprit la un aprozar, când fetiţa cea mică a spus că vrea mere. Ţiţi nu mai avea răbdare. „A zis «mă duc înainte, după tata»”, îşi aminteşte Maria Cristescu. „I-am strigat «nu te du, că mergem toţi trei». Mi-a cântărit merele, le-am plătit. Atât a durat. Când m-am întors cu faţa, el nu mai era nicăieri”.

Dispariţia şi efectul „Pororoca”

„Pororoca” e un film ce disecă suferinţa unor părinţi cărora le-a dispărut copilul. Două ore şi jumătate de tăceri şi suferinţe ce încremenesc sălile de spectatori.

Imaginează-ţi 45 de ani. Peste 394.000 de ore. Dispariţia unui copil îţi amputează o parte din suflet. Ea rămâne prinsă acolo, în mecanismul de neînţeles al acelei zile, măcinată de fiecare întoarcere a unei rotiţe.

„Atât a durat, cât am cântărit şi am plătit”, spune mama, iar soţul o întrerupe, ca şi cum de faţă n-am fi nici noi, nici distanţa celor 45 de ani. „Da’ nu te-ai uitat după el!”, îi reproşează soţiei. „Nu m-am uitat, că m-am uitat la portofel, la asta”, se scuză ea, cu siguranţă nu pentru prima oară.

„Şi a mai fost o problemă”, adaugă bărbatul. „Până atunci, ea n-a purtat ochelari, deşi e mioapă din copilărie. La distanţă de 7-8 metri, ea nu mai distinge omul. După momentul acela, şi-a făcut ochelari. Dar atunci, poate că el era la distanţă de nu ştiu cât, dar dacă ea nu vedea…”, explică el. Nu-ţi dai seama dacă ceea ce spune e în apărarea sau în acuzarea soţiei.

Pentru ei, nici nu contează, sufletele amândurora au fost mutilate în acea zi, cu egală măsură, iar pe ei nu-i mai interesează acum decât să limpezească fiecare secundă de atunci.

„Când am ajuns în poartă la fabrica Dâmboviţa (n.r. – care era în apropiere de Pionierul), soţul şi naşul ieşiseră înainte, să ne întâmpine. Iar de acolo am strigat cât am putut: «n-a ajuns Ţiţi înainte?». «N-a ajuns», mi-au răspuns.  Şi-am spus: «atunci l-am pierdut»”.

Doar în câteva minute, cât mama parcursese acel drum, Ţiţi dispăruse cu totul şi din zona fabricii Pionierul, şi din vieţile lor.

Despre Ţiţi

În certificatul de naştere e trecut Cristescu Dumitru Laurenţiu. Tatăl lui i-a spus pentru prima oară Ţiţi şi aşa a rămas, pentru toată lumea.

„De la ce vine Ţiţi?”. „Pe la vârsta de 7-8 ani, am avut un prieten care a murit, culmea!, înecat. Şi-l chema Ţiţi. Şi aşa mi-a rămas mie în minte, să-i spun copilului meu Ţiţi”, explică tatăl.

Era un copil isteţ şi năzdrăvan. Sociabil, îşi făcea repede prieteni printre oamenii mari din curtea în care locuiau opt familii. Cel mai bine se înţelegea cu „baba”, o bătrână în dulapul căreia găsea mereu jeleuri dulci şi colorate şi ouă fierte moi.

De aproape doi ani, în fiecare dimineaţă mergea la grădiniţă şi făcea mereu scandal când venea ora somnului de după-amiază. De când venise pe lume sora mai mică, el dormea doar cu tatăl lui. Iar când acesta era plecat în tura de  noapte, nu adormea decât cu pijamaua lui sub pernă.

În faţa curţii de pe strada Mitropolit Dosoftei era un aprozar, iar Ţiţi ştia că locuieşte „în curtea cu aprozarul”. Aşa a ajuns înapoi acasă într-o zi în care a plecat să-şi caute un vecin prin parcul Libertăţii, unde se plimbau împreună, şi a nimerit pe şoseaua Viilor.

„Dacă se rătăcea, el ştia să spună cine este”, e convinsă mama. „Ştia şi numărul de telefon de acasă, era foarte dezgheţat”, adaugă tatăl.

Amândoi sunt convinşi că Ţiţi a fost răpit în acea zi. Că a fost luat de cineva şi dus departe de ei. În ăştia 45 de ani au refuzat să se gândească la grijile mărunte: o fi mâncat, o fi sănătos, i-o fi frig…

Îngrijorările părinţilor sunt multe şi uşoare, ca nişte pene; din ele sunt făcute aripile îngerilor păzitori.

Pentru părinţii lui Ţiţi, copilul pe care îl iubeau toţi vecinii şi toţi colegii lor de serviciu, îngrijorarea a rămas, în toată această jumătate de secol, una singură. „Mă gândesc cum a putut să se adapteze. Cu cine să doarmă, cu cine să se joace… Asta cred că a fost un chin pentru el, să se adapteze. Şi sigur, problema cu dormitul”, e convins tatăl.

E uman și uluitor deopotrivă. După 45 de ani, ei se gândesc că Țiți a avut, în noua sa viață, familie sau oricum i-ai spune, probleme cu somnul.

Sunt griji reale de mamă și de tată.

Ţiţi, 45 de ani mai târziu. Portret și semne particulare

Maria şi Ştefan Cristescu ar putea afla ce s-a întâmplat cu copilul lor în acea după-amiază de octombrie doar dacă aceia care au văzut sau ştiu ceva ar spune, în sfârşit, adevărul.

În 2009, Florin Lăzău, singurul poliţist român specializat în „age progression”, a „îmbătrânit” imaginea lui Ţiţi. Aşa ar arăta copilul de 4 ani devenit adult.

Iar Ţiţi ar putea să-şi revadă părinţii dacă el sau altcineva ar recunoaşte aceste semne particulare:

• după urechea dreaptă avea un ganglion micuţ, ce urma să fie operat; chiar de-ar fi fost efectuată intervenţia chirurgicală între timp, în acel loc a rămas o cicatrice;
• la picioare, degetul cel mare era incomplet dezlipit de următorul deget;
• pe fesa dreaptă avea o cicatrice mică, rotundă, rămasă de la o arsură.

 

Citește mâine în Libertatea urmarea poveștii!

---

Citește și:

VIDEO/ Pe urmele unui caz care, acum 13 ani, a zguduit România. Andreea Simon, fetița de 9 ani care a dispărut „ca o pasăre”

După 13 ani, Andreea Simon este în continuare de negăsit. Greşelile anchetatorilor în cazul fetiţei dispărute din Miercurea Ciuc

Rezultate Alegeri SUA – cine va fi noul președinte al Americii!

Urmărește-ne pe Google News

• Reportaje