Comentează„Tata și-a dorit întotdeauna un băiat. Și m-a crescut ca un luptător. Mi-a dat o pușcă pentru prima dată la vârsta de 9 ani. Atunci am tras primul meu foc. Și din acel moment m-am îndrăgostit de arme”, și-a amintit Evghenia, acum două săptămâni, într-un interviu pentru ediția ucraineană a revistei Life.
Are 31 de ani, e mama unei fetițe de 10 ani, Jasmine, ar gradul de sublocotenent și indicativul Jeanne dArc. A studiat la Facultatea de Drept, a urmat cursuri militare în paralel, și-a deschis o afacere. Dar a știut de la 9 ani că vrea să fie lunetistă.
A vrut să intre în armată în 2014, după anexarea Crimeei și începutul luptelor în Donbas. Dar nu i s-a permis, avea un copil mai mic de 3 ani. Avea toate cursurile de pregătire la zi, însă abia în această primăvară, după invazia rusă, a decis că vrea să lupte pe front. Așa a ajuns în trupele speciale.
„Acționăm exclusiv în punctele fierbinți ale frontului, iar în aceste șase luni am călătorit jumătate din Ucraina. Am fost în regiunea Kiev, în Irpen, în regiunea Jîtomir, districtul Makarovski, Sumî, Harkov, Ahtirka.
În forțele noastre speciale, fiecare are propria poziție. Ocup poziția de lunetist, sunt considerată și un trăgător, trăgători sunt toți aici implicit. În consecință, am două arme, o pușcă cu lunetă de calibru 38 și o pușcă de asalt americană R15, care a fost donată de voluntari, deoarece Kalashnikovul este prea greu pentru mine. Armele mai moderne sunt mult mai ușoare și mai potrivite pentru o fată.
Facem diferite tipuri de misiuni, dar nu pot intra în detalii, pot spune doar că treaba lunetistului este să observe și să dea coordonate. Convingerea că un lunetist trebuie să tragă este absolut greșită, uneori poți să-ți dezvălui poziția, dacă o faci”, povestește Evghenia.
Evghenia e singura femeie din regiment și a refuzat să fie campată separat. A dormit alături de toți camarazii ei și aceștia au învățat să o respecte. Iar un articol publicat în primăvară în presa ucraineană a făcut-o să-și cunoască actualul soț, care l-a citit și i-a scris. Și el lupta pe front, s-au întâlnit într-o permisie, după 3 luni a cerut-o în căsătorie. Și au făcut nunta într-o pădure, unde era staționată unitatea Evgheniei.
„Toți suntem speriați și am avut momente în care am crezut că nu voi supraviețui. Ultima dată când astfel de gânduri au apărut a fost acum câteva săptămâni, într-o misiune militară. Am fost acolo cinci zile, poziția noastră a început să fie atacată și lovită de ruși cu GRAD-uri (lansatoare de rachete, n.red.).
Băieții și cu mine am coborât în pivnița din satul local, pivnița tremura. Principalul lucru este să nu inti în panică. Dacă te cuprinde panica, îți pierzi calmul, cazi în tristețe, dar nu vei schimba nimic, moartea e mereu în apropiere și am simțit-o adesea.
Am simțit-o în acele momente când i-am văzut pe tipii cu care am luptat în regiment murind. În urmă cu patru luni, au fost primele pierderi la Harkov, iar în urmă cu trei luni, patru rachete au lovit baza noastră. Au fost o mulțime de morți și răniți, iar printre ei s-a numărat și mentorul meu de lunetist, care m-a învățat să fiu lunetist militar.
Pentru mine a fost o pierdere puternică, am crezut că mă va rupe. Chiar și acum este greu. Mi se pare că am plâns atâtea lacrimi încât Niprul nu este de ajuns. Nu eram pregătită pentru asta”, spune tânăra.
Evghenia a vorbit deschis despre momentele când a tras în soldații ruși din fața ei. „Nu vreau să spun direct cât de des am ucis. Îți spun asta: a trebuit să o fac de mai multe ori. Ce simți despre asta? Nu știu dacă toată lumea s-a simțit la fel, dar mulți oameni cu care am vorbit au spus același lucru.
Pentru prima dată, îți tremură tot corpul, îți dai seama că vei trage într-o persoană, ți-e frică. Această stare durează aproximativ treizeci de secunde, nu înțelegi ce se întâmplă, apoi te pregătești și trece. O persoană se obișnuiește cu orice, să elimine ținte, să urmărească explozii, să audă sirene, GRAD-uri.
A fost exact la fel și când am simțit moartea foarte aproape, de asemenea, o emoție interesantă, pentru că în acel moment nu te gândești la mama sau copilul tău, te gândești doar la cum vei supraviețui. Se activează instinctul de autoconservare, înțelegi cât de mult vrei să trăiești. Îmi amintesc de mult acest sentiment.
Când ucizi pentru prima dată, te înfioră, te sperii, dar apoi dispare!”