gVa e frica? Noi ne-am invatat. Prin foliile astea de plastic, ne uitam la sobolani ca-n acvariu. Si mata se sperie de ei, asa-s de mari. Cand tipa de frica, mai uita si fetele astea de frigh. In cosmelia in care abia ai loc sa te invarti, trebuie sa inveti sa uiti ca sa rezisti. Sa uiti ca ai avut o casa, asa din chirpici, cum era ea, ca puteai face focul in soba fara sa numeri secundele pana cand fumul te va ineca, ca aveai o viata. Intre foliile de plastic nu se traieste, se supravietuieste inexplicabil. Cum e sa-ti duci zilele asa? Reporterii Libertatii au vrut sa vada cum traiesc oamenii pe care-i desparte de cer doar o folie de plastic. Am petrecut o noapte alaturi de o familie din satul galatean Cosmesti, in frigul cumplit din adapostul in care ei isi duc zilele de patru luni. De ce nu-i intelege nimeni cu adevarat? Pentru ca pana nu traiesti ca ei, macar o noapte, spui doar vorbe goale.

N-ar fi auzit nimeni de satul Cosmesti daca in august puhoaiele nu i-ar fi transformat pe oameni in gsinistratih. La fel cum, probabil, nu s-ar mai fi interesat prea multi de soarta lor daca inainte ca frigul sa-si inclesteze dintii ar fi apucat sa se mute in case noi. Dar pe ei i-a prins inceputul iernii tot in corturi sau adaposturi incropite din cateva scanduri si multa folie.

„Niste scanduri din gard, atat am salvat din casa”

Cand am ajuns in Cosmesti Vale, abia trecuse de ora 9.30 seara. O liniste ca de cimitir, sparta doar de latratul unui caine schilod, face si mai greu de suportat ceata. Nu se vede absolut nimic. Gardurile caselor incep sa se contureze doar cand esti la un pas de ele si le luminezi cu faza lunga a farurilor. Rar vezi cate o lumina aprinsa. Cobor in mijlocul unei ulite, cautand cu disperare o poarta. Atat cat ma lasa ceata sa deslusesc, privelistea se descompune straniu. Din loc in loc, cate o casa in constructie si, lipita de ea, cate o „coliba” care pare sa se prabuseasca numai daca te incrunti la ea.

Teoretic, inainte sa intri intr-o casa, bati la usa. Practic, la Cosmesti Vale gasesti o multime de familii in al caror adapost improvizat intri doar dand la o parte o patura sau un covor care e pe post de usa. „Poftiti”, ne spune, rusinat, dar politicos, Gabriel Ilie. „Nu m-ati trezit, ca n-apucasem inca sa ne culcam. Da sa stiti ca de obicei, cand se intuneca si se lasa ceata si frigul, ne bagam la somn. Ca e sase, sapte seara, asta e. Ne trezim la miezul noptii si  stam cu ochii pe plasticele astea”. Poarta in picioare cizme de cauciuc, pline de noroiul din curte. Nu, nu-i e teama ca aduce murdarie „in casa”, pentru ca si aici e pe jos tot pamant, acoperit din loc in loc doar cu niste presuri groase sau bucati de mocheta, primite toate de la ajutoare. „Aveti grija, ca acuma e noroi mare in curte. Da daca mai stati vreo ora, doua, se mai intareste”.

„Casa” in care familia Ilie sta din luna august are pereti din plastic, cateva scanduri si cartoane pe post de acoperis si nici cinci metri patrati. Culmea ironiei, au ajuns sa-si calce in picioare, la propriu, casa in care au locuit odinioara. „Niste scanduri din gard, atat am salvat. Si le-am pus aici pe jos, mai pe langa pat, sa nu traga asa tare frigul din pamant”.

Miroase greu, a statut, a sobolan si a „urme” de fum. De sobolani si soareci e plin, iar fumul e de la soba de tabla, sparta, care a fost aruncata de la scoala. „Mai facem focul, dar cand il stingem se raceste la loc in cinci minute. Si scoate un fum, de atunci cand sunt fetele ne e frica ca mor inecate”. N-a trecut nici o jumatate de ora si simt nevoia de aer curat. Ies afara, stratul de noroi din curte e la fel de alunecos si de gros.

S-au mai trezit si alti vecini. Si ei vor sa-mi povesteasca una, alta, ca asta nu e viata, ca mai bine i-ar fi luat atunci apele cu totul. Chiar vizavi de adapostul familiei Ilie, intr-o baraca parca trasa la indigo, sta familia Campeanu. Mama, tata si un baietel de 6 ani. Pustiului nu i se vede decat fata din „muntele” de haine in care doarme echipat: trening, bluza, pulover, o geaca si o caciula bine trasa peste urechi si frunte. Adormise in urma cu vreo doua ore, poate de frig, poate de oboseala. Vasile aude vorba si deschide ochii mari, privindu-ma curios. Spune „saru mana” si, la indemnul tatalui, adauga ca e in clasa intai. Nu exista seara, inainte de culcare, sa nu ia in mainile lui mici si inghetate abecedarul, care pare urias. Soarbe din ochi literele si desenele din paginile colorate, chiar daca lumina lumanarii nu e cea mai fericita. Ma intorc la familia Ilie. E aproape 11 noaptea si ceata s-a indesit si mai mult. In cosmelie e din ce in ce mai frig. „Daca nu esti invatat cu frigul, aici mori in doua nopti. Ne infofolim, ne tragem caciulile pe cap si ne rugam sa nu ploua, ca prin plasticul asta curge apa ca la robinet. Daca le-ati vedea pe alea mici cum dorm ghemuite una-n alta, sa se incalzeasca…”. Gabriel isi sterge cu dosul palmei murdare ochii care nu mai au lacrimi. Isi trage pe el o geaca decolorata si imi spune „haideti la fete”. Nicoleta, de 11 ani si Diana, de doar 2 ani, mai dorm uneori si la bunica lor. Acelasi frig, aceleasi conditii. Singura diferenta: cosmelia bunicii e si mai mica. Cateva minute de mers pe jos si am ajuns. O scandura uriasa, proptita in doua balamale, tine loc de usa. Un schelet de pat pe care doarme bunica si vreo doua saltele puse una peste alta, pe care dorm fetitele. Nicoleta s-a trezit si intreaba daca s-a facut vremea sa mearga la scoala.

„E cea mai buna din clasa. Are numai „foarte bine” si iubeste cartea cum n-ati mai vazut”, spune mandra mama ei, Elena. Chiar deasupra patului improvizat, intr-un cui sta atarnat ghiozdanul fetitei. Intre alte doua scanduri si usor acoperita de un pres care face parte din „tavan” sta o carte de povesti. „Citesc. Cand termin o carte, o mai citesc o data si inca o data, daca n-am alta. Mai imprumut si de pe la alti copii”, spune Nicoleta. Vrea sa se faca doctorita cand o sa fie mare. Da la o parte plapuma cu care e invelita ca sa-mi arate carnetul de note. Parca o loveste brusc frigul si isi baga mainile in bluza.

Din vorba-n vorba, s-a facut de 12 noaptea. Cand deschizi gura, ies aburi. Nu-mi mai simt picioarele, as face cativa pasi sa ma dezmortesc, dar unde? gOdaiah e atat de stramta, incat daca esti infofolit si stai in picioare, ocupi tot spatiul.

La cea mai mica pala de vant, foliile fosnesc sinistru. „Mai trec matele, mi-e si frica sa nu ne cada-n cap. Si sunt la sobolani, ne uitam la ei ca-n acvariu. Si cand ploua, e jale. Trebuie sa impingem in sus, sa nu se adune apa. Cand a fost lapovita saptamana trecuta si apoi a dat in ninsoare, am zis ca ala e sfarsitul. Au inghetat picaturile pe plastic si se intepenise patura asta de pe usa”, spune Gabriel. Se uita lung la mine, imi vede mainile rosii de frig si trage o concluzie fireasca: „Nu sunteti invatata cu frigul. Daca adormiti aici, nu stiu daca va mai treziti. Asa, sa stam la povesti, rezistati. Da cred ca putini ar putea sa traiasca cu frigul asta in oase”.

„Cand o veni zapada mare, ce ne facem?”

De voie, de nevoie, s-au obisnuit. Mai greu e cand trebuie sa spele copiii. „In frigul asta, e ca si cum i-as spala afara, nu? Au fost racite fetele, Doamne fereste sa nu faca ceva mai rau. Cand o veni zapada mare, cum facem?”. N-a venit inca zapada mare, iar familia Ilie spune chiar ca nu e o noapte prea friguroasa. Sunt zero grade. Si afara, si inauntru. Eu am geaca groasa, fular, caciula, ar merge si manusile pe care le tin indesate in buzunar, dar mi-e rusine sa ma plang atata. Ma ridic de pe coltul de pat si rastorn din greseala o bucata de mamaliga de pe masa. Dau s-o ridic si vad ca, da, Gabriel a avut dreptate. Pamantul este mult mai tare. Este trecut de 1 noaptea si, ma intreb eu, se poate mai frig de-atat?

Orele petrecute la Cosmesti, in casa cu usa de patura, pereti de plastic si tavan de scandura mi s-au parut cele mai lungi din viata. Si au fost doar cateva. Am lasat in urma, in timp ce-mi dezghetam picioarele si mainile in masina, oameni care traiesc asa de patru luni. Ii desparte de cer o folie de plastic. Multi si-ar dori sa nu-i mai desparta nimic si sa fie la cer.

 
 

Urmărește-ne pe Google News