O româncă din Franța face stand-up comedy în patru limbi. Glumele ei sunt legate de cătunul în care a crescut, cu veceu în curte și fără apă curentă, și de experiența de imigrant

Magda
Mihăilă urcă pentru a treia oară pe scena unui bar din centrul Barcelonei, care
organizează în fiecare lună un spectacol Drag Queen cu travestiți. Îi place
publicul din serile de Drag Queen, unde mulți dintre cei care vin să îi vadă
numărul de stand-up comedy sunt gay, “oameni mai deschiși, care judecă mai puțin”. 

Publicul e amestecat,
pentru că în Barcelona locuiesc oameni din toată lumea, și în seara asta
cunoaștem mexicani, australieni, ciprioți, algerieni, americani. Doi bărbați se
țin de mână și se sărută, câțiva sunt îmbrăcați în rochii și își aranjează din
când în când sânii falși și ascuțiți. 

Muzica e tare și oamenii
cântă, bat din palme și dansează. Nimeni nu aruncă nicio privire insistentă,
nimeni nu se uită strâmb. Magda avea dreptate: publicul e bine-dispus și
încurajator. Au ieșit în oraș ca să se simtă bine, nu ca să-i judece pe cei din
jur cum sunt îmbrăcați, cum dansează și pe cine sărută. 

Stăm la masă cu iubitul
Magdei, Pablo, și cu câțiva prieteni de-ai lui spanioli și suntem singurii care
privim în jurul nostru cu uimire, pentru că purtăm cu noi toate prejudecățile
și complexele pe care le-am adus din România. 

Magda a crescut cu
aceleași temeri ca noi și nu i-a fost ușor să se urce pe o scenă și să spună
glume, să se expună publicului misogin din România, unde a făcut prima oară stand-up
comedy și unde comediantele erau aproape inexistente, să facă oamenii să râdă
în engleză, spaniolă și franceză la New York, Barcelona și Geneva, să simtă
toate privirile ațintite asupra ei în timp ce reflectorul o orbește.

Viața într-un “cătun de
care nu a auzit nimeni”

Magda s-a născut în
Adjud, județul Vrancea, și e al cincilea copil al familiei. “Un accident,
pentru că în comunism nu existau metode contraceptive”, glumește ea. Între
Magda, născută în 1987, și cea mai mare soră a ei sunt 22 de ani diferență.

Când Magda avea 2-3 ani,
părinții ei s-au mutat în satul Vârlănești din județul Bacău, în casa bunicilor
în care nu mai stătuse nimeni de 20 de ani. Au reparat găurile din tavan prin
care ploua, au tras curent electric, au gonit șobolanii din pod, au curățat
fântâna. Tatăl ei, care fusese mecanic de locomotivă la CFR, ieșise la pensie
anticipat, iar mama ei, care lucrase la o creșă și la o spălătorie, stătea
acasă și avea grijă de Magda. Nu-și mai găseau locul în Adjud și au decis să se
mute la țară.

Au început să crească
vaci, oi, capre, porci, păsări și iepuri. Nu era ușor să scoți apă din fântână
pentru atâtea animale, să faci fân, să le hrănești, să le mulgi, să vinzi
produsele la piață. Le trimiteau copiilor și nepoților carne, ouă, brânză și o
parte din banii pe care-i câștigau din vânzarea produselor. “Cu mintea de acum
îmi dau seama în ce hal au muncit”, spune Magda. “Erau doi oameni și atât.
Niciodată n-am auzit-o pe mama plângându-se”. 

A vândut în piață,
alături de părinții ei

Când era mică, Magda
dădea de mâncare la pui, aduna iarbă pentru porci, culegea perele și merele de
sub pomi, păzea vacile să nu se miște când părinții ei încărcau fânul în
căruță, dădea oile la strungă, ducea găleata goală la stână, unde o aștepta
tatăl ei, și se întorceau acasă împreună după ce acesta mulgea oile. În timp ce
mama ei vindea brânză în piața din Bacău, Magda vindea frezii și gladiole –
împletea niște buchete frumoase, în care punea și flori de câmp. 

“Vârlăneștiul e un cătun
de care nu a auzit nimeni pentru că l-a ascuns Chuck Norris între niște copaci”,
scrie Magda. Drumul nu e nici astăzi asfaltat și cele opt case sunt
despărțite de o pădure. În sat nu există grădiniță, așa că Magda a intrat
direct în clasa I – erau doar 12 copii, care învățau în clase simultane. După un
an, învățătoarea i-a întrebat pe părinții ei dacă nu pot s-o trimită la oraș,
unde ar avea un viitor mai bun.

Magda s-a mutat în clasa
a II-a în garsoniera surorii ei mai mari, Claudia, care locuia la Târgu Ocna
împreună cu soțul ei și lucra la fosta Schelă de Foraj. Claudia, care n-a avut
niciodată copii, i-a fost a doua mamă: Magda a locuit cu ea până când a plecat
la facultate, la București.

Drumul spre diaspora

Magda a făcut Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, iar în anul III a plecat prima oară din țară la Lyon, în Franța, cu o bursă Erasmus. S-a întors acolo în 2010, ca să-și termine masterul, și a lucrat o vreme pentru primăria din Lyon, apoi s-a angajat la o asociație non-profit. Magda vorbește trei limbi străine – franceză, spaniolă și engleză – și a absolvit un master în comunicare corporativă și resurse umane.

În 2012, s-a mutat la Bruxelles împreună cu Pablo, iubitul ei spaniol pe care îl cunoscuse în România și care lucra în comunicare politică. Au locuit acolo trei ani, iar Magda a lucrat în diverse organizații internaționale pentru imigranți și artiști. Nu s-a simțit bine în Belgia: cerul era mereu cenușiu și belgienii o făceau să se simtă ca un “cetățean de rangul doi”.

În Franța, avea dreptul să lucreze ca orice francez, pentru că terminase un master, dar în Belgia angajatorul trebuia să demonstreze că nu a găsit pe acel post un cetățean belgian și că e obligat să caute la categoria “și restul”, din care făcea parte Magda.

A simțit mereu că duce
“o viață dublă”. “Le spuneam colegilor mei (din Bruxelles) că mă duc la ai mei
în sat, dar își imaginau un sat ca-n Belgia. Nu puteai să le explici că ai mei
aveau o oliță în casă pe care o goleau dimineața dacă era prea frig. Nimeni de
la muncă nu știa”.

Mă spălam cu cana (când îi vizitam pe ai mei) și mi se părea că e o contradicție foarte mare între viața pe care o aveam la Bruxelles, unde mergeam la o întâlnire și mâncam homar prima oară, și viața alor mei.

Magda Mihăilă:

România de după
incendiul din Colectiv

În toamna lui 2015,
Magda s-a angajat la o firmă franceză din România și s-a mutat la București
împreună cu Pablo. Contractul dura doi ani și Magda avea “un salariu de
Franța”. “Nu m-aș fi întors pentru un salariu de România”, spune ea. 

După ce Magda s-a întors în România, a avut loc incendiul din Colectiv, tinerii au murit în spitale din cauza infecțiilor nosocomiale în timp ce ministrul Sănătății, Nicolae Bănicioiu, spunea că avem de toate, mii de oameni au ieșit la proteste, Guvernul Ponta a căzut, a apărut investigația jurnalistică despre dezinfectanții diluați din spitale.

Magda simțea o
neconcordanță la prietenii ei care ieșeau la proteste împotriva corupției, dar
care, în același timp, acceptau să fie plătiți la negru de companiile pentru
care lucrau. “Protestau față de nedreptățile făcute de guvern, dar, în același
timp, făceau parte dintr-un mecanism corrupt”, spune ea. 

“Experiența cu spitalele
românești a contribuit la decizia mea de a pleca din nou din țară”

Magda se hotărâse să se
întoarcă în România și pentru că starea de sănătate a mamei sale, diagnosticată
cu sindrom mielodisplazic și hepatită C, se înrăutățise. În ultimul an de
viață, a stat mai mult internată la Bacău și la Onești, iar pentru Magda acela
a fost primul contact cu sistemul medical românesc.

“Prima dată a fost
internată la Bacău și sora mea a mers cu salvarea din sat până la spital”,
povestește Magda. “Mama băuse și nu mai știu dacă medicul sau asistentele au
urlat la ea că «Nu putem să-ți facem nimic dacă ai băut» și «O să mori»”.

La spitalul din Onești
totul se prăbușea, la baie nu puteai să te așezi pe veceu, asistentele și
infirmierele erau lipsite de empatie, Magda o găsea pe mama ei cu scutecele murdare,
deși sora ei împărțise “atenții“ cu care sperase să cumpere privilegiul
așternuturilor curate. 

“Într-o seară de luni
m-a sunat sora mea să-mi spună că mama e rău și că ar trebui să vin”,
povestește Magda. 

Când am intrat în salon, se auzea un sunet ascuțit, ca un vițel la tăiere, și mi-am dat seama că era mama, care scotea un fel de tânguit. Nu-i mai dăduse nimeni apă de foarte mult timp, scutecul nu era schimbat, cel mai probabil nu-i dăduseră nimic pentru durere.

Magda Mihăilă:

“A doua zi, mama intrase deja în comă și atunci a urmat faza aia care nu e ca în filmele americane, când te duci să-ți iei la revedere de la cineva care e în ultimele clipe de viață, persoana aia e singură în salon, patul curat, te așezi pe scăunel și ai momentul tău de intimitate, vorbești și îți aude vocea. Eu stăteam în picioare lângă patul ei, știam că alea sunt ultimele momente și încercam să trec prin clipa aia de durere. În același timp, în patul de alături, era o femeie care se chinuia groaznic – îi puseseră sonda urinară prost – și țipa la noi și ne ruga să chemăm o asistentă, că nu mai poate de durere”

“Experiența cu spitalele românești a contribuit la decizia mea de a pleca din nou din țară”, spune Magda. “Dacă mai aveam dubii sau nostalgii, m-a făcut să nu le mai am. Îți creezi o bulă, dar nu poți să ți-o creezi la nesfârșit. Când ai apăsat butonul «help», când ai nevoie de doctori sau de poliție, butonul ăla ar trebui să funcționeze rapid, fără relații și intervenții”.

“De ce să nu urcăm într-o mașină a timpului?”

Pablo, care s-a născut în
Spania într-o familie de profesori din clasa mijlocie, a fost alături de Magda
la înmormântare și nu i-a fost greu să doarmă la țară, în același pat cu sora
și cumnatul ei, nici să folosească veceul din fundul curții. N-a întrebat de ce
au acoperit oglinda, de ce au legat batiste de găleți și de ce au aruncat o
găină peste groapă. 

Diferențele
culturale și grija zilei de mâine

Ne plimbăm pe străzile
din Prévessin-Moëns, un mic sat francez la granița cu Elveția, între Munții
Jura și Alpi. Trecem pe lângă ferma cu vaci, nu găsim măgarii de care ne-a zis
Magda, dar urmărim o pisică neagră cu șosete albe, în depărtare se vede vârful
Mont Blanc și într-o curte au apărut deja ghioceii, deși e ianuarie. 

Magda și Pablo s-au
mutat aici în iulie 2017, când Magda s-a angajat director de comunicare la
World Medical Association, o organizație care stabilește standarde medicale și
îi reprezintă pe doctori. Biroul organizației e în Ferney-Voltaire, localitatea vecină, la 20 de minute de mers pe jos de
casa lor.

Sunt
doar 7-8 kilometri până la Geneva, iar Magda face jumătate de oră cu autobuzul
atunci când are spectacole de stand-up comedy sau când iese cu Pablo în
oraș ca să mănânce ramen. 

Locuiesc
într-o casă închiriată din Prévessin-Moëns,
cu șemineu în livingul mare și cu toaleta la parter, deși dormitorul e la etaj
– una dintre ciudățeniile francezilor, spun ei. E prima oară când mâncăm raclette
și învățăm să turnăm brânza caldă peste cartofii fierți în coajă. 

“El zice mereu Lasă că vedem, pentru că n-a avut niciodată frica asta a zilei de mâine”, spune Magda. “Familia lui nu era bogată, dar Pablo nu auzea zilnic conversații că N-avem bani, Vrei ghiozdan, stai să duc brânza la piață sau Vrei trening, stai să vând vaca”.

Pablo înțelege românește și amestecăm spaniola, cu engleza și româna. Discutăm despre decizia lor de a pleca din România și Magda spune că în țară nu s-a simțit în siguranță din cauza serviciilor publice deficitare.

“De ce să stăm în România dacă știm că putem să ne facem o viață OK în altă parte, unde totul funcționează deja și nu mai trebuie să așteptăm 20 de ani ca lucrurile să ajungă la nivelul acesta? De ce să nu urcăm într-o mașină a timpului?”.

Curajul de a face
stand-up comedy

Suntem
la Caustic Comedy Club în Carouge, o suburbie a Genevei, unde Magda are în
seara asta un spectacol în franceză. Vor urca pe scenă doar comediante, pentru
că proprietara clubului vrea să încurajeze femeile care fac stand-up comedy. 

Magda e
pasionată de mulți ani de stand-up comedy, dar abia când s-a mutat la
București a avut curaj să urce prima oară pe scenă, la o seară de open mic,
unde comedianții amatori sau experimentați își testează glumele. Se temea că o
să iasă rău, că o s-o filmeze cineva și o s-o pună pe YouTube – “Moldoveancă
proastă spune glume de rahat” –, că o să se viralizeze și o s-o recunoască
lumea la coadă la covrigi.

Dar trebuia să încerce, pentru că de câteva luni se gândea numai la asta. Publicul a râs la glumele Magdei, iar un comediant cunoscut a invitat-o în deschidere la un spectacol de-ale lui. Apoi a fost invitată de altul și de altul, așa că în perioada în care a locuit la București avea trei, patru show-uri pe săptămână.

Primul
spectacol în limba engleză l-a avut la Londra, apoi în spaniolă la Madrid și la
Barcelona și în franceză la Zürich și la Lausanne. Până acum, a avut peste 100
de spectacole în română, engleză, spaniolă și franceză în România, Anglia, SUA,
Elveția, Spania, Portugalia, Franța, Olanda, Islanda și Georgia.

Umorul, un răspuns la
discriminare

Când
merge la Geneva, face glume cu francezi – există o mică antipatie între
francezi și elvețieni. “Îmi place să zic chestii nașpa despre francezi, pentru
că în Franța m-am simțit discriminată și îmi crește inima când râde lumea la
glumele mele”, spune Magda. 

Am
tradus și comprimat câteva glume de-ale Magdei bazate pe întâmplări adevărate
cu francezi:

— Când eram studentă, mi se întâmpla adesea să mă întrebe francezii: “După ce-ți termini studiile, te întorci la tine-n țară, da?”.

— Anul acesta, înainte de Crăciun, le-am spus colegilor de la birou că mi-e groază să mă întorc în România pentru că iernile sunt grele și la mine în sat toaleta e în fundul curții. Iarna sunt -10°C și 20 de centimetri de zăpadă, iar noaptea, când ies la pipi, trebuie să mă îmbrac și să iau lanterna. Colegei mele i s-au luminat ochii crezând că ceea ce urmează să-mi spună îmi va salva viața. M-a întrebat: «Magda, de ce nu faci pipi la duș?».

— Sunt români în sală? (Ridică mâna câteva persoane.) Vedeți? Nu sunt singura româncă care-și permite bilete de avion. 

— Am învățat despre corectitudine politică în Franța. Dacă ești negru sau evreu, oamenii vor fi atenți cu tine. Dar dacă ești român, regulile de corectitudine politică nu se mai aplică.

— Când merg la petreceri în Franța, vorbesc jumătate de oră cu cineva și, la un moment dat, mă întreabă: De unde vii cu accentul ăsta?.
— Din România.
— Dar n-arăți precum ceilalți.
— Nici tu nu arăți ca un rasist.

Magda s-a simțit
discriminată în Franța. N-au afectat-o grosolăniile din timpul facultății, când
colegii o întrebau dacă le cunoaște pe prostituatele de pe stradă sau spuneau
în glumă “Vine Magda, aveți grijă la portofel”. Dar au afectat-o niște situații
mai subtile, în care știa că cei care o rănesc sunt conștienți de ceea ce
fac. 

La master, la Lyon, un
profesor a venit la facultate cu un ziar și i-a pus pe studenți să despartă
șapoul de conținut. În ziar era o știre despre o familie de români care fusese
evacuată, iar pe unul dintre băieți îl chema Trompetă. Magda și colega ei din
România au început să râdă când au citit știrea. Profesorul le-a întrebat: “Îi
cunoașteți? Sunt prietenii voștri?”.

A mers la un târg de
vechituri din Lille cu o colegă spaniolă. Colega ei nu vorbea bine franceza,
așa că Magda a negociat în locul ei biberonul vintage pe care aceasta voia să-l
cumpere. Vânzătorul le-a întrebat de unde sunt și Magda i-a spus că ea e din
România, iar colega ei, din Spania. Bărbatul a luat-o pe colega Magdei pe după
umăr, s-a uitat la ea și i-a spus: “Ici on
préfère les espagnols” [Aici noi preferăm spaniolii]. 

Publicul din Elveția

Cele cinci comediante
care urcă pe scenă la Caustic Comedy Club în
Geneva lucrează în diverse domenii și fac stand-up comedy din pasiune.
Publicul e format mai mult din femei, doar câte un bărbat rătăcit lângă iubita
lui și un tânăr care a venit cu mama. 

Femei
îngrijite, cu părul lucios, de toate vârstele. Femei care își permit să dea 6,5
franci elvețieni pe berea de 330 ml și 8 franci pe 50 g de prosciutto.
Femei care zâmbesc relaxate, femei care ies în cluburi chiar dacă au 60 de ani,
femei fără “grija zilei de mâine”.

Magda urcă pe scenă și începe să spună o glumă despre bunica cu Alzheimer care o sfătuiește să nu-și uite
rădăcinile. Urmează ironiile despre francezi
xenofobi, despre leacurile tradiționale românești cu ceapă și oțet, despre
veceul din fundul curții și viața la țară în România. Femeile cu păr lucios
aplaudă și râd. Nu înțeleg întotdeauna glumele cu veceul din fundul curții și
Magda știe asta, dar continuă să le spună. 

Urmărește-ne pe Google News