ComenteazăDe căutarea persoanelor dispărute, în Marea Britanie se ocupă exclusiv poliţia, iar atunci când e vorba de un copil, în maximum 15 minute de la primirea sesizării, un echipaj ajunge la adresa de unde el a dispărut. Se verifică imediat întreaga casă şi împrejurimile şi se solicită localizarea telefonului mobil al copilului, în cazul în care acesta deține unul.
Golden Hour – prima oră de la sesizarea dispariției – e cea mai importantă
„Aici există conceptul de «Golden Hour», prima oră de la sesizarea dispariţiei, cea în care ai cele multe şanse să găseşti persoana căutată. În acea oră, până când ia un tren sau un autobuz, ea poate fi încă în zonă şi o poţi găsi, iar telefonul ei e încă activ şi poate fi localizat”, spune Cristina Huddleston.
Românca stabilită în Marea Britanie a lucrat, vreme de şapte ani, în poliţia din Essex, la echipele speciale care investigau infracţiuni grave. Din 2018, Cristina Huddleston conduce Operaţiunile Europene la „Justice and Care”, o organizație neguvernamentală ce luptă împotriva traficului de persoane, conlucrând cu poliţia.
Regula „Golden Hour”, spune Huddleston, se aplică în Marea Britanie în toate cazurile de dispariţii, indiferent de vârsta celui căutat sau de circumstanţele în care el a dispărut.
În investigarea acestor cazuri, dar şi a unor crime, există acţiuni ce trebuie făcute „imediat şi cu viteză”, pentru că „reacţia poliţiei în prima oră, în primele 2-3 ore, este extrem de importantă”, subliniază fosta poliţistă.
Când cere mandat poliţia britanică
Libertatea: Localizarea unui telefon mobil e o metodă specială de căutare. Poate face asta poliţia britanică, fără mandat de la un judecător?
Cristina Huddleston: Aici există contracte între poliţie şi companiile de telefonie mobilă. Poliţia are dreptul, prin lege, să ceară localizarea telefonului mobil, iar companiile de telefonie trebuie să ofere informaţiile, pentru că e o anchetă în curs. La fel şi cu imaginile de pe camerele de supraveghere video. Poliţia are acces la toate camerele amplasate pe spaţiul public, iar dacă ele sunt private, ale vecinilor familiei copilului, de pildă, atunci poliţia cere o copie. Vecinii pot spune nu, dar asta se întâmplă extrem de rar, pentru că aici poliţia are o relaţie foarte bună cu populaţia şi e văzută foarte bine.
– Cum se fac verificările pe proprietăţi private, atunci când poliţia caută copilul şi în locuinţele oamenilor din jur sau în sediile unor firme?
– În locuinţe private, poliţia poate intra doar dacă are un motiv să creadă că acel copil e acolo şi astfel îi salvează viaţa. Dacă imobilul are mai multe locuinţe, poliţia are voie să intre în toate. Să zicem că poliţia bate la mine la uşă şi zice „căutăm un copil de 10 ani”. Îmi spune cum arată şi mă întreabă, mai întâi, dacă l-am văzut.
Dacă poliţiştii au indicii că acel copil e în casa mea, îmi spun direct: „Noi credem că el e aici şi trebuie să intrăm, ca să verificăm asta”. Şi nu poţi să refuzi, pentru că au voie să intre cu forţa.
Dacă eu le închid uşa şi ei cred că e acolo copilul şi că e în pericol, pentru că l-am furat sau l-am sechestrat, atunci îmi pot sparge uşa. Dar, dacă nu sunt siguri că e acolo copilul, au numai nişte informaţii că asta ar fi posibil, atunci poliţiştii se duc direct la judecător şi-i cer mandat ca să intre în casa mea. Iar în maximum o oră, două au mandatul.
„Nu ştiu de vreun caz în care copilul să nu fi fost găsit”
– Când se opresc în Marea Britanie căutările unei persoane dispărute?
– Nu se opresc. Când e vorba de un copil dispărut, cu cât trec mai multe ore, cu atât există mai multe acţiuni din partea poliţiei. Dacă după 6 ore, să zicem, n-a fost găsit, atunci se trimite poza copilului la fiecare poliţie din Marea Britanie, se difuzează anunţuri la ştiri, pe social media, iar căutările continuă. Încă din primele 6 ore, poliţiştii au acces la conturile copilului, de pe Facebook, Snapchat, Twitter, Instagram şi găsesc conexiunile, descoperă dacă el a vorbit cu cineva, dacă a aranjat să plece de acasă sau dacă a intrat în legătură cu vreun adult care se prefăcea că e copil, pentru a-l ademeni şi a-l abuza.
Se verifică fiecare cont media cu care copilul a intrat în contact, se verifică toate camerele video din gări, aeroporturi şi vămi. La fiecare opt ore, în tură intră un nou detectiv inspector care preia dosarul şi continuă să caute, venind cu soluţii noi. Iar după 24 de ore, poliţia tratează cazul nu ca pe cel al unui minor care doar a dispărut, ci ca pe al unui minor răpit. Iar cazul e preluat de echipe specializate, care încep investigaţiile sub două strategii: fie e vorba de o răpire, fie ceva s-a întâmplat cu copilul şi el e mort.
– Există şi în Marea Britanie cazuri vechi de dispariţii, nerezolvare după ani de căutări?
– Investigaţiile continuă şi foarte, foarte rar poliţia nu descoperă persoana. Eu, din ultimii zece ani, nu ştiu de vreun caz unde copilul să nu fi fost găsit, mort, răpit sau în viaţă şi recunoscut după ani.
Aici, poliţia actualizează anual poza copilului, prin age progression (îmbătrânirea imaginii – n.r.), iar ea e difuzată apoi pe social media, la celelalte poliţii, în vămi, aeroporturi. În Marea Britanie se întâmplă foarte rar ca un copil dispărut să nu fie găsit. Poliţia continuă căutarea copilului, iar dosarul devine unul cu „high risk” (risc ridicat – n.r.). Dacă minorul are o vârstă mică sau un handicap, dacă există informaţii că a fost răpit, dosarul dispariţiei poate să intre la „high risk” din prima oră. La „low risk” (risc scăzut – n.r.) intră răpirile parentale, dar cele mai multe dosare sunt la „medium risk” (risc mediu – n.r.) sau la „high risk”. Iar dacă minorul nu a fost găsit în primele 24 de ore, cazul lui devine „high risk” şi aşa rămâne, ani şi ani, până când e rezolvat.
Despre „Cold Case Team” şi criminalul în serie prins în trafic
– Dar în cazul dispariţiei persoanelor majore, se renunţă vreodată la căutări?
– Dosarele de persoane majore dispărute stau, de obicei, pe „low” sau pe „medium risk” şi sunt puse imediat pe „high risk” doar atunci când există suspiciuni că acea persoană s-ar putea sinucide şi trebuie să-i salvăm viaţa. Există şi aici „golden hour”, când se caută pe stradă, se caută telefonul persoanei, maşina (aici avem camere care înregistrează numărul de înmatriculare) şi toată poliţia e pe status alert.
În primele 6 ore se verifică social media, camerele video de pe stradă, se adună informaţii de la familie, cunoştinţe, vecini, colegi de muncă. Dacă există suspiciuni că ceva s-a întâmplat cu acea persoană, că ea se afla, de pildă, într-o relaţie abuzivă, atunci cazul intră pe „high risk”. Poliţia continuă să caute persoana, până când ea e găsită. Ori în viaţă, ori decedată.
Nu există niciun termen de timp pentru investigaţii. Aici nu se poate închide dosarul până când poliţiştii nu văd, cu ochii lor, acea persoană, vie sau moartă.
– În România există „evidenţa pasivă” a dosarelor de dispariţie, în care poliţia nu mai face niciun fel de anchetă. Aceste dosare sunt redeschise doar dacă apar informaţii noi de la familie sau din alte surse. Nu există o „evidenţă pasivă” şi în Marea Britanie?
– Nu există aşa ceva! Aici, dacă a trecut, să zicem, un an şi poliţiştii nu au niciun semn de viaţă şi nicio pistă de investigat, iar de la public nu mai vine nicio informaţie (poliţia deschide, pentru eventualii martori, o linie telefonică ce stă deschisă luni la rând), cazul este trimis la „Cold Case”. Iar echipa de aici începe din nou investigaţiile, să vadă ce informaţii au avut colegii lor, ce probe au fost, ce s-ar mai fi putut face, ce mai pot face acum, după un an, pe ce linii noi de anchetă pot merge. Dosarul nu se închide.
– Există o structură specializată în poliţie care se ocupă de „cold case”?
– Fiecare poliţie din cele 45 din Marea Britanie are „Cold Case Team”, o echipă formată din investigatori foarte experimentaţi care se ocupă de dosare de dispariţii şi de crime nerezolvate, sub umbrela de „major investigations”. A fost un caz aici, săptămâna trecută, cu un bărbat oprit în trafic pentru că a condus maşina sub influenţa alcoolului. Poliţia i-a luat probe de sânge şi de ADN – aici, ţi se pot recolta ADN şi amprente, dacă eşti sub influenţa alcoolului sau a drogurilor -, şi aşa s-a descoperit că ADN-ul lui apărea în probele a două crime comise în 1980. Apoi, s-a mai aflat că el era necrofil şi a fost găsită o a treia crimă, nerezolvată din 1970, unde, de asemenea, ADN-ul bărbatului era pe victimă.
„Toate probele sunt păstrate timp de 99 de ani”
– Se păstrează toate probele şi în dosarele de dispariţii?
– Tot! Totul e ţinut în sistemul poliţiei. Aici nu se mai folosesc hârtii, nici nu cred că am mai văzut vreun dosar de hârtie aşa, să-l ţii în mână. Totul e digital şi rămâne înregistrat, nu se şterge nimic. După 30 de ani, dacă vrei să te uiţi într-un dosar, o să-l găseşti. Iar dacă e probă fizică, haine sau aşa ceva, stă într-o clădire specială şi nu e permisă distrugerea acestor probe decât după 99 de ani. De aceea la crimele acestea din 1980 au avut hainele, ADN-ul; toate probele de la femeile găsite moarte au fost păstrate.
– În România există un proiect de lege privind căutarea persoanelor dispărute care prevede că, la evaluarea periodică a dosarului, se distrug toate acele date şi informaţii pe care poliţia nu le mai consideră necesare.
– Doamne fereşte! Dar o persoană dispărută e dispărută! Iar când e vorba de minori, niciunul nu pleacă de acasă cu gândul „o să încep o viaţă nouă, am destui bani, fac ce vreau eu”. Ceva s-a întâmplat cu acel copil de a plecat de acasă. Ori a fost minţit, ori a fost furat, ori a fost omorât, ori ceva s-a întâmplat cu el. Şi, după ani şi ani, el va rămâne dispărut.
Şi am văzut multe cazuri din toată lumea cu persoane găsite după 20-30 de ani, ţinute închise într-o casă sau care reuşiseră să fugă de acolo. În Marea Britanie nu se distruge din dosare absolut nimic!
– Din ce ştiţi, au existat cazuri de tinere găsite în Marea Britanie, victime ale traficului, care figurau ca fiind dispărute în România?
– Da, am avut astfel de cazuri. Îmi amintesc, în mod special, de cel din ianuarie 2019, când am găsit la vamă o fată de 17 ani care încerca să intre în Marea Britanie; era într-o maşină, iar cealaltă pasageră şi şoferul erau cercetaţi de poliţie pentru trafic de persoane. Am verificat apoi la Europol şi am văzut că acea fată fusese dată dispărută de la vârsta de 14 ani. E meritul familiilor care insistă să fie raportată dispariţia copiilor lor pentru toată Europa. Dacă există suspiciuni de trafic, datele acestor persoane dispărute merg la Europol şi la Missing Persons Europe, unde şi familia poate reclama dispariţia.