„Luminile in interior s-au stins cateva secunde”
„Totul a decurs bine pana cand avionul Airbus A340, in care ne-am imbarcat pe aeropotul Charles de Gaulle din Paris, a ajuns la Toronto”, incepe Maria sa povesteasca. „Era in jurul orei locale 16.00. Am ajuns deasupra aeroportului si am vazut ca vremea nu era buna. Pilotul probabil ca a crezut ca poate ateriza in conditiile date si a inceput coborarea. Copiii mei dormeau si erau bine infofoliti cu paturi, pentru ca era frig in avion. La un moment dat luminile s-au stins pentru cateva secunde si m-am speriat. M-am uitat pe fereastra si era o ceata neagra, o negura. Cand rotile au atins pista lumea a inceput sa aplaude usurata, dar in timp ce aplaudam avionul a inceput sa se zdruncine foarte tare si noi aruncati in toate partile, tinuti totusi in scaune de centuri. Mi-am dat seama ca avionul nu mai era pe pista si mergea pe un teren accidentat”, povesteste Maria.
La scurt timp insa avionul s-a oprit si o liniste mormantala s-a asternut in cabina. Nimeni nu scotea un sunet. Deodata linistea a fost spulberata de vocea pilotului care a dat instructiuni de evacuare a avionului. „in acel moment a avut loc o mica explozie la una din aripi si am vazut foc. Lumea a intrat in panica si a inceput sa tipe. Eu ma chinuiam sa-mi desfac copiii din centuri.
Norocul meu, intr-un fel, a fost ca nu am putut desface centurile copiilor din prima. Toboganul nu s-a umflat imediat si cativa pasageri au sarit de la cativa metri pe sol. Copiilor mei, pentru ca erau cu paturile pe ei, nu le gaseam centurile. Pe David l-am smuls din scaun si pe Lizuca am desprins-o dupa ce am gasit centura infasurata pe picior. Cand am ajuns la usa am sarit cu David in brate, iar Lizuca s-a rostogolit in spatele meu si a aterizat in cap, lovindu-se destul de tare. Afara era frig. O ploaie rece ne-a udat pana la piele. Cu David in brate am luat-o la fuga, iar Lizuca fugea si ea langa mine. Ne era frica sa nu explodeze avionul. Am urcat o panta si ne-am indreptat catre autostrada 401, care era in apropiere.
Lizuca nu mai putea fugi si am implorat pe cineva sa ma ajute sa o ia in brate. Atunci s-a intors o persoana care mi-a luat fata. Fugeam toti fara sa ne uitam in spate. Abia cand am ajuns la autostrada ne-am uitat in spate si am vazut pompierii care stingeau avionul. Totul s-a petrecut in cinci minute. Ploua ingrozitor si toti tremuram de frig pe marginea autostrazii. Nu stiam incotro sa o luam”, retraieste Maria acele clipe si aproape nu-i vine sa creada ca i s-au intamplat tocmai ei toate acestea.
„Am oprit un camion cu prelata si ne-am urcat in el cam 50-60 de persoane, ca sa ne adapostim de frig si de ploaie. insa dupa cateva minute a trebuit sa ne dam jos pentru ca venea fum de la avion si nu mai puteam respira, acolo in camion. A venit o masina de politie care a oprit un autocar si ne-am mutat in acesta. Toti eram relativ bine numai ca ne era foarte frig. O persoana de culoare era insa in stare de soc si tremura foarte tare. Mai multi dintre noi am cautat sa o ajutam. Ne-a explicat ca este foarte socat pentru ca in urma cu o luna fusese in autobuzul care a explodat in Londra, in timpul acelor atentate. Nu ne-a venit sa credem ce destin avea omul acesta. Cand a venit salvarea a plecat la spital. A fost singurul”.
„Sotul a auzit stirea la radio”
„Noi am ramas in autocar si lumea a inceput sa vomite din cauza socului. L-am rugat pe soferul autocarului sa-mi dea telefonul lui ca sa-mi sun sotul. L-am sunat si i-am spus ca sunt teafara si eu si copiii. El era in stare de soc. Auzise stirea la radio in timp ce venea la aeroport sa ne ia pe noi. S-a blocat si a tras pe dreapta pentru ca nu mai putea sa conduca si acolo ramasese”, isi duce aminte cu infrigurare Maria.
Dupa o ora de stat in acel autocar au fost dusi in aeroport, in terminalul 3, unde au fost tinuti pana la ora locala 22.30.