O tânără cu deficiențe de vedere, campioană internațională la escaladă: „Nu îmi mai e frică de înălțime”

După ce face exercițiile de încălzire, Ionela își aruncă mâinile în săculețul cu pudră de magneziu. Câteva dintre buricele degetelor îi sunt bandajate cu leucoplast. Apoi, merge în încăperea în care sfidează gravitația. Pe peretele de escaladă cu prize multicolore, pare un pitic în poala unui uriaș. Un uriaș căruia ea îi vede doar o parte din formă.

Ionela Grecu s-a născut cu cataractă pe ambii ochi. Cu ochiul drept nu vede nimic, dar cu stângul zărește. 

„M-a operat când aveam deja doi ani și mi-a reușit operația, dar nu complet. Nu au putut să-mi pună cristalin. Și acum am încercat să-mi pun cristalin și mi-au spus că mai bine nu intervenim că aș putea să fac o hemoragie la ochi și să nu mai văd deloc. Am preferat, cât ține glaucomul ăsta…. dacă nu îi pun picături, poate să crească tensiunea oculară și să rămân nevăzătoare complet. Dar mai e până atunci”. 

Suntem în sala de escaladă pentru tineri și copii cu dizabilități Climb Again din București, locul în care Ionela a învățat să nu-i mai fie frică. De oameni. De nou. De înălțime. 

Sfârșit de căsnicie, început de performanță sportivă

A început să se antreneze aici după ce a divorțat și a rămas cu mai mult timp liber. Fostul soț practica deja escalada și veniseră împreună de câteva ori. 

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

„Știam de sportul ăsta mai demult, de la fostul meu soț, el venea aici la Climb Again. Eu lucram mai mult pe atunci, făceam masaj de recuperare la o clinică de recuperare medicală și nu aveam niciodată timp. Că nu ne gândim la noi, de fapt, nu că nu avem timp. Acum știu.” 

Era în 2018 și contactul ei cu escalada s-a rezumat atunci la o experiență frumoasă, ceva plăcut și atât. I-a rămas în minte. 

În noiembrie 2020, după ce Ionela s-a despărțit de soțul ei, și-a dat seama că are timp și pentru ea. Avea mereu, dar cumva îl transforma mai degrabă în timp pentru alții decât pentru ea. Și-a amintit cât de bine s-a simțit când a încercat escaladă, așa că l-a sunat pe Răzvan Nedu, căpitanul lotului național de paraclimbing. 

„Nu m-am pierdut, că e ușor să ne pierdem”

„Eu văd 2% cu ochiul stâng și 1,5% cu dreptul, pe lumină. La întuneric, văd zero”, descrie Răzvan lumea. Ca antrenor la Climb Again a învățat sute de copii și tineri să se îndrăgostească de escaladă și să devină independenți. Lipsa oportunităților este o realitate cu care se confruntă majoritatea celor peste 100.000 de persoane cu deficit de vedere sau nevăzătoare din România. Ele sunt stigmatizate și împinse, prin ricoșeul convenției sociale, să trăiască izolate. La Climb Again își rescriu singure povestea. 

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

La sala din cartierul Berceni, unde se antrenează și Ionela, traseele de escaladă prezintă panouri tematice cu forme și culori diverse, cu decupaje în lemn și leduri, cauciucuri, scări și claxoane care anunță vârful traseului. Toate acestea au fost gândite pentru a facilita activitățile pentru copiii și tinerii cu dizabilități. „Terapia prin escaladă este secretul nostru care face minuni!”, este deviza celor de la Climb Again. 

Ionela a început să vină la sală de două ori pe săptămână. „Am zis nici să nu fie prea mult, aveam 30 de ani și am zis – eh, mă apuc eu acum de sport. Fac mișcare, să fie, ce să fac cu atâta timp?”

Din februarie 2021, cele două antrenamente pe săptămână au devenit trei și uneori mai multe. De fiecare dată când vine la sală, petrece minimum 3-4 ore aici. „Mental mă menține bine. Nu m-am pierdut, că e ușor să ne pierdem.”

„Când m-am întors de acolo, am venit cu o ambiție mai mare”

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

Apoi, în iunie, Răzvan a anunțat-o că au competiție. În Austria. „Ce? Eu în competiție? Luați pe altcineva, eu nu am ce căuta”, a fost prima ei reacție. 

Se cățăra de patru luni și încă îi era greu să accepte că laudele antrenorului ei și ale colegilor sunt autentice. A mers în Austria și a luat locul patru. 

Ne-am întâlnit cu oameni cu dizabilități din alte țări și m-a ambiționat și asta. Îi vedeam cât de bine lucrează și m-am gândit să continui. Trebuie să ajung pe podium. Nu pentru podium, pentru mine, așa.

Ionela Grecu:

La competițiile de paraclimbing, Ionela e încadrată la categoria B3, ceea ce înseamnă că are nevoie de indicații când este pe panou. 

„La B3 sunt cei care se descurcă, cât de cât. Când sunt pe perete, văd culorile prizelor, dar nu-mi dau seama de forma lor. O văd unde este, dar nu pot să știu dacă este invers, laterală,  dacă e priză normală, asta nu îmi dau seama.”

Primește indicații prin cască. De aceea, echipa este foarte importantă, „ne susținem unii pe alții, ne încurajăm”. Cei de la sală i-au văzut ambiția încă de la primele antrenamente. Au devenit prieteni și au descoperit împreună cum sportul îi unește și crește ca oameni. 

„Îmi dădeau mereu încredere în mine: ia uite ce bine ai făcut asta. Azi ai progresat. Eu nu credeam neapărat, nici nu mă iubeam atât de mult. Primesc greu complimentele. Mai greu”, explică tânăra procesul interior. Încă se antrenează și pe partea asta. 

S-a descurcat singură încă din adolescență

Ionela s-a născut în Slatina și a făcut școala la Buzău. Mergea cu trenul singură din adolescență. Când și-a pus întrebarea ce poate face mai departe? a decis să vină la București. Părinții s-au bucurat pentru ea că se descurcă singură. 

„Mie mi-a plăcut să lucrez manual, mi-ar fi plăcut să fac ceva cu ațe, ceva de decor, dar din ațe, că pot să lucrez cu mâinile. Sau chiar și coafor mi-ar fi plăcut, dar nu m-a ajutat vederea prea bine”, povestește ea. 

S-a înscris la Liceul Tehnologic Special „Regina Elisabeta”, din Vatra Luminoasă, și-a luat un certificat de maseur și a rămas în București, unde spune că sunt mai multe oportunități decât ar fi avut în Slatina. În prezent, își împarte viața între escaladă și orele în care face masaj de recuperare. 

Pe stradă, se descurcă fără bastonul alb. „Percep oamenii care trec pe lângă mine, dar nu aș putea să recunosc fețe. Noi, în general, ne luăm după voci”, descrie sportiva. 

Pe stradă, în București, cel mai mult o încurcă faptul că nu știe ce mijloc de transport vine, deoarece în stații nu există și anunțuri sonore. 

Își amintește de o vizită în Italia, unde inclusiv când a mers cu trenul a putut cere asistență. „Te coboară din tren, te ajută să schimbi trenul dacă ai nevoie, ne conduceau, mi s-a părut foarte bine așa.”

„Innsbruck” din București

Sportul pe care îl practică i-a adus și posibilitatea de a călători mai mult. Anul trecut a participat la patru competiții internaționale, inclusiv una în Los Angeles, de unde s-a întors cu locul 3 și una în Rusia, unde a luat locul 1. 

Cel mai bine s-a simțit în Austria. Topul personal al celor mai plăcute locuri în care a fost și-l face și  în funcție de ce panouri de escaladă au, mărturisește ea.  Recent, când au renovat și mărit sediul Climb Again, sportiva a exclamat în fața panourilor: „Wow, o să avem Innsbruck-ul nostru! (orașul din sud-vestul Austriei unde au loc competițiile de paraclimbing – n.r.)”

S.U.A., Austria, Elveția. Așa arată calendarul provizoriu al competițiilor de anul ăsta. Undeva în mai ar trebui să fie prima, cea de la Salt Lake. 

„Acum mă antrenez și cu gândul la competiții, anul trecut nu eram așa, pentru că era începutul, nu mă gândeam chiar așa. Dar, da, anul acesta mă gândesc că o să ajung la competiții, o să audă lumea de mine”, spune Ionela de la poalele panoului de escaladă din sală și râde copios. 

„Escalada a dezvoltat-o frumos. Mă bucură să văd evoluția ei, ca și om, ca și sportivă și faptul că poate să le atragă și pe alte fete, că sportul ăsta nu e doar pentru băieți cu dizabilități”, mai spune Răzvan Nedu, antrenorul și colegul Ionelei.

Cel mai greu lucru în fața căruia a pus-o escalada a devenit și cea mai importantă lecție: învață să comunice mai bine. „Aveam și încă am probleme de comunicare. Escalada mă ajută, e necesar să păstrez legătura cu cel cu care mă antrenez. Îi spun – uite, am aici dificultate aici, aici. Nu eram învățată să spun că am probleme. Nu, nu am probleme, nu există că am probleme, eu mă descurc. Acum îmi dau seama că trebuie să le spun ce probleme am sau unde nu mă simt bine, ca să mai cresc.”

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 11

Editor: Andreea Archip

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro