O viață nouă, forțată de război. Povestea primelor ucrainence angajate în România: „Înseamnă ceva să pleci știind că vei avea un salariu”

De la începutul lunii martie, Katerina și Nadia trăiesc, împreună cu copiii lor, în Bistrița. Vorbim într-un birou din sediul firmei, în limba engleză. Katerina lucrează în contabilitate, Financial Controller, se ocupă de înregistrarea și analizarea costurilor, precum și de rapoartele privind activitatea fabricii.

Munca ei nu se rezumă la sediul din Bistrița, cum nici în Ucraina nu se rezuma la cel din orașul Strîi, de unde a plecat. Munca ei înseamnă și să ofere suport și consultanță financiară în proiectele globale ale LEONI AG. Compania este una care produce cabluri și elemente pentru rețele.

Într-un birou vecin, Nadia lucrează în departamentul de logistică. Production Planner VCM scrie în dreptul funcției, într-un limbaj corporatist. Practic, femeia analizează cererile venite de la clienți și participă la propunerile planului de producție. Totodată, se ocupă și cu plasarea comenzilor interne către liniile de producție.

Nu munca lor este nouă, ci țara în care o desfășoară. O rutină cunoscută, într-o lume nouă. Una în care oamenii vorbesc altă limbă, iar la televizor se dă războiul de acasă.

Pijamaua războiului e geaca, ca să poți fugi imediat

Recomandări

De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

„Copiii nu ar trebui să trăiască așa, nu ar trebui să doarmă cu gecile pe ei de teamă că îi vor trezi sirenele de raiduri aeriene”, povestește Katerina cum au fost ultimele zile înainte de a veni în România. Femeia vorbește într-o engleză exersată în lumina difuză a unui birou cu mobilă din pal albastru din Bistrița. 

Suntem într-o sală de conferințe a fabricii Leoni din Bistrița, unde 52 de ucrainence s-au transferat deja, de la începutul lunii. Sunt 52 aici și 40 la Arad, în total 92. Practic, femeile desfășoară aceeași muncă pe care o făceau la sediile din Ucraina.

„Dar când ne întoarcem acasă, la tata?”

De când au trecut granița în România, cea mai mare teamă a familiei s-a evaporat. Nici copiii nu mai tresar incontrolabil la orice zgomot mai puternic din jurul lor.

La 6 și, respectiv, 7 ani, copiii Katerinei stau într-o cameră de hotel, cât mama lor lucrează la fabrică. Realitatea lor e mai apropiată de un joc decât de viața pe care au cunoscut-o până acum. Singura întrebare care-și mai are rostul este: „Dar când ne întoarcem acasă, la tata?”

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

Katerina nu știe ce să răspundă. De când a început războiul, nu mai e loc de făcut planuri pentru mai mult de 1-2 zile. În Ucraina nu putea decât să se gândească „încă o zi și o să se termine”.

Katerina și colega ei Nadia lucrau de mai bine de un deceniu la fabrica Leoni din Strîi, un oraș din vestul Ucrainei, când au acceptat propunerea firmei de a se transfera în România, la doar o săptămână de la invazia Rusiei. Au venit cu un contract de nouă luni, dar s-ar întoarce acasă în orice moment. Nadia face un semn cu mâinile în aer, ca și cum ar rupe contractul. Asta în ziua în care războiul va lua sfârșit. O zi pe care o așteaptă în fiecare zi.

N-au vrut să plece de acasă, dar „atunci când ești părinte trebuie să te gândești mai întâi la copii, la cum să-l protejezi”, explică Nadia. 

Ea, Katerina, și multe alte femei angajate până de curând la două fabrici ucrainene de cabluri auto din Strîi și Colomeea s-au bucurat că le pot oferi „copiilor ceva mai mult decât doar trecerea graniței”. Dincolo de graniță, au găsit pacea. Dar, la fel de important, a fost și locul de muncă din România.

Recomandări

Infractori prinși cu ajutorul inteligenței artificiale. Profesor dr. Vlad Niculescu Dincă: Trebuie să înțelegem aceste „unelte”, altfel există un risc real să fim toți tratați ca suspecți | Interviu

Un bilet de ieșire într-un e-mail de la HR

Nu mulți sunt cei care se pot bucura de o astfel de certitudine. Aproape 4 milioane de refugiați au plecat din Ucraina de la începutul războiului. Mulți dintre ei către Vest, alții au ales să rămână mai aproape de casă, în țările vecine. Să-și tragă sufletul, să încerce o normalitate de dragul copiiilor și al soților rămași acasă.

„M-am gândit la copil când am luat decizia”, spune și Nadia. E o femeie cu o statură atletică, tunsă scurt, mamă a unui băiat de 17 ani. Se consideră norocoasă, pentru că a venit știind unde va lucra și unde va sta, spre deosebire de cei mai mulți dintre milioanele de ucraineni care au fugit în 3 săptămâni din calea războiului.

Când a citit e-mailul trimis de echipa de resurse umane de la Leoni, prin care angajatele erau anunțate că au posibilitatea de a alege relocarea, Nadia s-a gândit la fiul ei, student în primul an la Politehnica din Liov. 

Inițial, a ezitat să plece, dar a convins-o soțul că asta e cea mai bună alegere pentru băiatul lor, care va împlini 18 ani în iunie 2022. 

Am discutat despre această posibilitate cu soțul meu, că, dacă alegeam să plec oriunde altundeva, să trec granița, nu aveam șansa asta de a ști unde dorm eu și copilul meu, unde mâncăm. Înseamnă ceva să pleci știind că vei avea un venit.

Nadia:

Din Bistrița, tânărul continuă cursurile online.

„Nu știm când acele sirene vor aduce cu ele și bombe din cer” 

Strîi, locul pe care încă îl numesc acasă, este un oraș cu puțin sub 60.000 de locuitori, îngrămădit între poalele Carpaților Păduroși și metropola Liov. Este considerat a fi primul oraș din Ucraina care a arborat steagul ucrainean albastru cu galben pe stâlpul Primăriei la 14 martie 1990, chiar înainte de căderea Uniunii Sovietice.

De când a început invazia rusească, sirenele de raiduri aeriene au șuierat mai multe nopți la rând în Strîi. Cea mai apropiată bombă de micuțul oraș a picat la o sută de kilometri distanță, la Ivano-Frankivsk. Libertatea a vorbit pe 24 februarie, în prima zi de război, cu un medic din Ivano-Frankivsk, care a văzut primele explozii în timp ce mergea la spital. 

Nadia și Katerina n-au văzut explozii lângă casele lor, dar asta nu le face să se simtă mai bine. Se gândesc cu angoasă la locurile din orașul lor – cu o istorie tumultuoasă – care ar putea fi ținte pentru forțele armate ruse. De exemplu, fosta bază aeriană militară de la marginea orașului, abandonată în 2009. În timpul Războiului Rece de aici decola un întreg regiment de MIG-uri și bombardiere Tupolev.

Femeile o văd acum ca pe o posibilă țintă care ar pune în pericol integritatea întregului oraș. Oraș în care au rămas soții lor și părinții prea bătrâni și prea bolnavi să mai fugă din calea rachetelor.

Katerina vorbește de câteva ori pe zi cu cu soțul și rudele de acasă. „Ai auzit alarma, ești bine?”, sunt întrebările care devin ecoul conversațiilor lor, multiplicate astăzi între miile de familii despărțite de granițele războiului. 

„Nimeni nu știe unde și când va cădea următoarea bombă”, completează Nadia. 

Îmbrățișările tatălui au devenit un apel video 

Katerina la 33 de ani era o mamă tânără, cu o viață comună, într-un oraș din vestul Ucrainei. Pleca dimineața la fabrica aflată la câțiva kilometri de locuința lor și se întorcea în fiecare seară în casa pe care o împărțea cu soțul și cei doi copii. Acum, bărbatul Katerinei a rămas singur în casa lor, între lucrurile ei și jucăriile copiilor.

N-a putut să fie alături nici când fiica cea mică și-a sărbătorit ziua de 6 ani. Era 9 martie și trecuse deja o săptămână de când soțul Katerinei a rămas acasă, fără fetele lui. Încearcă să le fie aproape în fiecare seară, înainte de somn. Să păstreze un ritual ca acasă, în casa lor din Ucraina.

Azi, ritualul „de pupici și îmbrățișări cu părinții” s-a fragmentat. Ecranul telefonului e cel care îi leagă acum pe cei patru. Teoretic, sunt mai puțin de 400 km între ei, o distanță mai mică decât de la București la Bistrița. Practic, e o graniță care acum desparte pacea de război. 

Katerina este o femeie scundă, cu un trup firav acoperit de un pulover portocaliu. N-a putut pleca cu prea multe din Strîi. „Acum trăim de pe-o zi pe alta, nu știm ce va fi mâine”, spune ea. Se scuză că încă nu s-a dezmeticit. Încă nu-i vine să creadă că astăzi se trezește într-o cameră pe care nu o recunoaște. 

Cum a decis o multinațională să-și scoată angajatele cu copii dintr-un război

Leoni a mai atras atenția media în urmă cu cinci ani, când mii de angajați au intrat în grevă supărați de nivelul salarizării oferite și de reducerea sporurilor de muncă la fabrica din Bistrița. Nici la nivelul orașului, compania nu este bine văzută, acuzată fiind de exploatarea angajaților. Rămâne însă una dintre puținele oportunități de muncă din zonă. 

Acum, în vreme de război, multinaționala a asigurat transportul, cazarea și hrana angajatelor din Ucraina care au ajuns la Bistrița și Arad.

„România se află relativ aproape față de fabricile Leoni din Ucraina, iar pentru cei care își doresc să rămână, după transfer, punem la dispoziție slujbe în unitățile de producție pe care le avem aici. Intenția noastră este de a-i sprijini pe cei care lucrează pentru noi în Ucraina”, a declarat pentru Libertatea Silviu Apostol, purtătorul de cuvânt al producătorului de cabluri auto.

O lege nouă pentru angajarea ucrainenilor 

Ministrul Budăi a anunțat din 7 martie că legislația muncii a fost modificată, astfel încât toți cetățenii ucraineni care doresc să se angajeze în România, pot face asta, în baza unei declarații pe propria răspundere, „fără nici un fel de aviz sau restricţie, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, mai ales că şi patronatele româneşti reclamă o lipsă a forţei de muncă”, a menţionat ministrul muncii într-o postare pe Facebook.

Hotelul din Bistrița a devenit și casă, și școală  

Acasă, copiii mergeau la grădiniță și la școală sau erau lăsați în grija rudelor și a bunicilor. „O bunică grozavă” stătea după școală cu micuții Katerinei. Acum au grijă unii de alții.

Copiii urmează cursuri de limba română și activități recreative într-un centru educațional organizat special pentru ei, iar unii vor intra, treptat, în învățământul de masă, declară pentru Libertatea, inspectorul școlar general Aurelia Dan de la ISJ Bistrița. 

Pe hol, la recepția hotelului care a devenit peste noapte casa pentru 100 de persoane, toate anunțurile sunt scrise și în ucraineană. Cutii cu alimente și fructe stau astăzi ștampilate cu litere chirilice la intrarea într-un hotel din Bistrița.

Trăiesc ca într-o comunitate „Cineva are medicamente, altcineva știe engleză”, descrie Nadia atmosfera din ultimele două săptămâni românești. Tot aici a ajuns s-o cunoască mai bine pe Katerina, colega ei cu care, înainte de război, nu împărțea mai mult de un „Salut”. Acum sunt prietene apropiate. „Uneori vorbim și noaptea”.

Într-una din puținele zile de primăvară din România, au mers, mame și copii, în parc. Pentru câteva momente viața lor a decurs așa cum o știau. Copiii s-au jucat, iar ele i-au privit cu grijă, de pe bănci. Și-au spus că „suntem norocoase că nu suntem în Ucraina”.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro