În lipsa altor soluţii, 12 oameni bolnavi şi săraci locuiesc în corpurile spitalului desființat din Negreşti, Vaslui: “Când vine frigul, mă internez la cronici”

Negreşti este un oraş din judeţul Vaslui care nu are spital. În 2005, spitalul vechi a fost închis şi a fost inaugurat un spital nou, în care a fost investită suma de 5,5 milioane de euro, bani europeni. 

La cât de părăsit arată, fără sclipire de nou, cu blocuri mărunte, nefardate, cu litere lipsă din firmele magazinelor, cu petice de asfalt completate generos de praf, e posibil ca autorităţile să fi închis şi oraşul, discret, fără să anunţe pe nimeni. De aceea puţinii trecători şi maşinile îşi continuă din inerţie foiala cotidiană. 

Cristina, copila cu copii

În pavilioanele spitalului vechi, s-au adăpostit oameni de tot felul. Oameni cu necazuri. Cei mai mulți s-au mutat pentru că n-au avut încotro și, luând act de situație, primăria le-a făcut contracte de locațiune. Stau legal.

Recomandări

Imagini cu banii puși de un pacient pe biroul lui Nelu Tătaru, despre care procurorii susțin că sunt șpagă luată de fostul ministru al sănătății

La 20 de ani, Cristina are doi copii, un băieţel de 3 ani şi un bebeluş de două luni. E blondă, micuţă, cu voce subţire. Dacă n-ar ţine sugarul în dreptul sânului scos pe jumătate din bluza de vară, ai spune că e ea însăşi o fetiţă care şi-a scos păpuşile la plimbare.  

“Nu am unde sta în altă parte, mama mi-a murit, la socri nu e loc”. Mama Cristinei a fost ucisă, la beţie, de tatăl tinerei, aflat acum în închisoare. Cei patru fraţi mai mici ai Cristinei s-au împrăştiat de acasă. Unul cerşeşte prin oraş, pe lângă piaţă, altul a ajuns într-o casă de corecţie, după ce a fost prins furând dintr-un magazin.

Soţul Cristinei munceşte cu ziua la Iaşi, pentru “un milion pe zi, când îi ia, se duc toţi pe mâncare”, ridică din umeri fetiţa-mămică, schimbând braţul cu care ţine bebeluşul. “Nici nu i-am scos certificat, că nu am cu cine lăsa copiii acasă. Dacă stă el, nu avem ce mânca”.

Într-un salon înalt ale Secţiei de Pneumologie, Cristina a aranjat o cameră cu paturi încăpătoare, icoane şi covoare pe pereţi, jucării pe poliţe, un televizor mic. E şi dormitor, şi sufragerie. Doar dacă ieşi pe coridorul îngust, unde Cristina şi-a instalat reşoul de gătit, şi vezi celula pentru WC îţi aduci aminte că nu e o casă obişnuită.

Recomandări

Mario Iorgulescu scapă de acuzația de omor. Judecătorii au schimbat încadrarea faptei și poate primi o pedeapsă mai mică

În pavilionul unui “om ratat”

De patru luni stau Cristina şi familia ei în spitalul vechi. La câţiva paşi, în Pavilionul Administrativ, domnul Lazăr nici nu-şi mai aduce aminte când a venit. “Sunt mulţi, mulţi ani…”.

Iese în pragul uşii la bustul gol, aşezându-şi ochelarii fund-de-borcan, să ne vadă mai bine. Are 60 de ani şi se descrie drept “un bătrân singur-singurel, la care nu vine nimeni”.

Şi-a depus dosarul pentru pensionare anticipată, din motive medicale. Deocamdată, trăieşte din indemnizaţia de handicap. Nu aude bine, suferă cu inima şi, adaugă, ducându-şi mâna în dreptul spatelui, nu are voie să facă efort. “Cum ar veni, cum se spune, sunt un om ratat”.

A lucrat la fabrică, în Iași

Domnul Lazăr a avut o meserie, dar n-a fost una pe sufletul lui. El şi-a dorit să fie sudor, tatăl lui l-a pus să se facă lăcătuş mecanic, “nu mi-a plăcut, dar asta am lucrat, la Iaşi, la fabrică”.

Recomandări

Orientul Mjlociu, între furie şi iertare. Joe Biden, către Netanyahu: „Bibi, tu n-ai nici o strategie!”

Şi-a mobilat camera cu strictul necesar: aragaz cu două ochiuri, butelie, frigider, televizor, pat. Câteva obiecte de toaletă, pămătuful pentru bărbierit, oglinjoara, săpunul stau înşirate pe pervaz. Într-un colţ, e soba de fier, care iarna nu e de prea mare ajutor, “se duce căldura sus, iar frigul rămâne jos, că e înaltă camera”.

“M-am săturat de când stau în spitalul ăsta. Dar unde să mă mut, măi, tată? Unde să mă mut?”. Domnul Lazăr a avut o soţie, s-au despărţit, “nu m-am înţeles cu ea şi m-a lăsat pe drumuri”. Tatăl şi fraţii lui i-au închis şi ei uşa în nas, când le-a cerut ajutorul. “Am o fată, are 36 de ani, dar nu vrea să corespundă cu mine”, oftează bărbatul, mustrând din cap pe cineva imaginar.  

Câteva întrebări și o explicație

Ce se întâmplă cu oamenii cu probleme de sănătate, unii de întârziere de dezvoltare, care sunt și săraci? Unde locuiesc când devin adulți? Ce soluții găsesc autoritățile pentru ei sau ce soluții își găsesc ei în lipsa soluțiilor statului? 

Toate aceste întrebări ne-au determinat să mergem la Negrești și să încercăm să discutăm despre oamenii de acolo, încercând să găsim echilibrul între a le menaja intimitatea și de a le face cunoscută problema. A lor și a multor oameni ca ei.

Georgiana sau puterea unei femei

Vecinii domnului Lazăr sunt Georgiana şi soţul ei, Viorel, care e plecat în timpul zilei la muncă. Cei doi s-au instalat de curând, iar Georgiana scoate în curte resturi rămase în urma altor locatari: saltele şi pleduri soioase, haine putrede. Le dă foc, cu un aer grav, de preoteasă a cârpelor folositoare. 

Poartă ochelari, tricou şi blugi. Are statura unei puştoaice. Spune că tocmai a împlinit 30 de ani, vârstă la care a considerat potrivit să plece din casa părinţilor şi să-şi întemeieze propriul cămin. “A fost un băiat şi… m-am dus după el şi… am venit aici şi… Ţin legătura cu părinţii, mă duc la ei în fiecare zi”. 

Georgianei îi place să povestească despre această hotărâre a ei, de a-şi lua viaţa în mâini. Primeşte o indemnizaţie lunară de 370 de lei. Tricotează repede din cuvinte scenariul unei fericiri posibile, încordându-se să nu piardă vreun ochi, să nu se ducă firul.

“Te bate?”. Întrebarea vine de la Magda Săvuică, doamna Magda, cum i se spune în Negreşti. E fondatoarea Asociaţiei Dragoste Desculţă şi le aduce periodic oamenilor de la spital pachete cu alimente. Magda ştie că soţul Georgianei vine dintr-o familie complicată: el şi fratele lui au fost suspectaţi că îşi abuzează mama, aşa că bătrâna a fost plasată într-un azil, în grija statului.

“Nu, nu mă bate”, neagă Georgiana, cu o hotărâre care lasă loc contrariului. “Nu, nici eu pe el, ce putere poate să aibă o femeie?”, râde ea, ridicând înainte braţele slabe. “Dar ca în orice căsnicie, mai greşesc eu, mai greşeşte el, mai greşim fiecare, nu?”.

Inima frântă de la Infecţioase

Povestea de dragoste a lui Toader, 43 de ani, care stă în Pavilionul de Infecţioase, a fost scurtă, dar memorabilă. “Acum mulţi ani, am avut o prietenă. Tot cu boală mintală, ca mine. Dar a plecat după două luni… S-a dus la spital şi a rămas acolo… Nu mai ştiu nimic de ea. Chiar am ţinut la fata aia”. 

Toader e un rezident veteran al vechiului spital. Din pricina dizabilităţilor cu care a venit pe lume, familia l-a abandonat de copil la orfelinat. Camera cu tavanul afumat unde stă acum e singura casă pe care-a avut-o vreodată. Pensia-standard, de 370 de lei, se duce pe medicamente.

Nu credează. Muncește, se organizează, trăiește și-și gătește. Pentru mâncare, factura la curent, la cablu şi alte cheltuieli, Toader lucrează ca om de serviciu în trei scări de bloc. Primeşte, la negru, cam 300 de lei pe lună, “sunt plătit 12 lei uşa”, precizează el.

Deşi s-a obişnuit cu vecinii şi singurătatea din “salonul” lui, când vine frigul, Toader îşi ia sacoşele şi se duce să se interneze într-un spital adevărat, ca să stea la căldură. 

“Mă duc la psihiatrie sau la cronici sau unde mă primeşte… La Spitalul Nou din Vaslui… Să văd cu pandemia, dacă mă mai ţin… Măcar două săptămâni. Că nu am bani de lemne, nu am de unde da 600 de lei pe o căruţă de lemne”. 

Supravieţuirea doamnei Elena

Ţinându-l în braţe pe băiatul cel mare al Cristinei, Toader ne conduce la doamna Elena, vecina lui din capătul aleii care dă spre strada mare. În pavilionul doamnei Elena se află şi câteva cabinele medicale, ale unor medici de familie sau medici specialişti. Sunt spații mai de Doamne ajută, pe care primăria le-a închiriat unor cabinete. Aici e și “garsoniera” doamnei Elena. “Stau între doctori şi trebuie să ţin curat”, spune femeia, care ne întâmpină în capot şi papuci de casă.

“Mai toţi oamenii care se refugiază aici au ceva, o boală sau mai multe”, spune Magda, intrând în camera tapetată cu flori a doamnei Elena. Acum 20 şi ceva de ani, doamna Elena şi-a pierdut şi soţul, şi copilul de 6 ani într-un accident de maşină. Cărau cu duba varză şi vinete de la Căldăruşanca, din Buzău, la târg.

“Eu am scăpat”, spune femeia de 66 de ani, cu un ton care te face să te îndoieşti de sensurile obişnuite ale verbului “a scăpa”. 

Vremurile de pe combină

Doamna Elena a lucrat ca mecanizator auto, “adică eram pe glorie, pe combină”, ca femeie de serviciu la o bancă, apoi la Casa de Cultură din Negreşti. “N-am stat deloc fără să muncesc”. Acum e pensionară, cu 700 de lei pe lună. A cerut de la primărie o locuinţă socială, iar primăria i-a oferit fostul cabinet de stomatologie unde stă acum.

“Îi mulţumesc pe această cale domnului primar. Dacă s-ar putea să avem şi noi un pic de apă, o canalizare, WC, mă scuzaţi, baie. Am fi foarte mulţumiţi”. 

Doamna Elena speră, la fel ca Toader, Georgiana, Cristina şi ceilalţi, că Primăria Negreşti le va prelungi ceea ce ei numesc contractele de închiriere. Ei nu plătesc chirie, de fapt, plătesc doar utilităţile, curentul. 

În vechiul spital nu curge apă, aprovizionarea se face de la o cişmea pitită prin buruieni, sub un nuc bătrân. Canalizarea s-a înfundat şi primăria se pare că n-a găsit încă resurse să o desfunde, dar apa, ca și oamenii, își găsește drumul înainte. Si, uneori, bolile lor tăcute supraviețuiesc spitalelor dispărute, ca un memento al unor vieți simple, în această perioadă când guvernele și lumea însăși promit că se vor îndrepta și nu vor mai uita să investească în oameni.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 10

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro