Comentează„Sunt iranian. M-am stabilit în România în 1994. Înainte mai venisem de câteva ori, să văd. Apoi am decis să rămân și m-am căsătorit”, spune Reza Jabbari.
Înghesuiți ca într-o rachetă, în chioșcul încărcat cu cabluri, telecomenzi, forfecuțe și unghiere, Reza și Mirela seamănă cu doi oameni de zăpadă. „Am trei perechi de pantaloni, patru pulovere și două haine. Haideți înăuntru, nu stați acolo că e curent”, ne invită Reza Jabbari, trăgându-și gluga peste căciulă.
Viața la chioșc
Spațiul de opt metri pătrați este deja ca o oală sub presiune pentru cele două suflete. „Nu știu cine ar putea să ne invidieze pentru condițiile astea. Dar noi din asta trăim, ne-am obișnuit. Iarna, cu frigul și cu vântul ăsta, e mai greu. Dar de atâția ani, ne-am obișnuit”. Doamna Mirela vorbește cu calmul celor trecuți prin viață. Din care o mare parte și-a petrecut-o în ritmul vibrațiilor trenurilor de la metrou.
„Mai întâi, am avut o tarabă în stația de la Piața Sudului. Apoi ne-am mutat aici”. Au lucrat de la început împreună. S-au înțeles, s-au căsătorit. Au doi băieți. Unul de 22, altul de 23 de ani. Unul a început Facultatea de Fizică, pe care a întrerupt-o ca să se angajeze. Celălalt este student la Politehnică și lucrează cu jumătate de normă la un Mega Image.
„Noi tot spunem că o să fie bine”
„Noi nu ne plângem în fața lor. Și încercăm să spunem că o să fie bine. Dar au înțeles că e greu. Noi spunem că o să fie bine pentru că nu vrem să-i încurajăm să plece din țară. Trăiesc de atâția ani departe de familie, din 1998 nu am mai fost acasă în Iran. Sunt probleme politice, dictatură, nu vreau să risc. Acum și dacă aș vrea…”, spune Reza Jabbari care face un semn din degete că nu sunt bani.
Bani. „Nu știu cine și-ar putea imagina că ne îmbogățim aici. Că așa ne arată la televizor, ca și cum am avea hoteluri și vile. Stau cu chirie. Lucrez și eu, și soția de peste 25 de ani și stăm în chirie. Dar nu ne plângem, sunt alți oameni aici cu situații mult mai grele”, mai spune el.
„În fiecare chioșc , o să găsiți oameni cu greutăți. Ideea că, de pe-o zi pe alta, o să rămânem toți fără nicio sursă de venit este cumplită”, spune doamna Mirela, care se oprește să se ocupe de un client. Din ce în ce mai rari în pandemie.
„Am 60 de ani, ce pot să fac eu la vârsta asta. Cum s-o iau de la zero?”
„Lucrurile mergeau cum mergeau până la criza financiară din 2008. De atunci, tot în jos, în jos. Nu ne-am mai revenit”. Reza Jabbari spune că totuși ajungeau cumva la sfârșitul lunii. „Acum, de fiecare dată când mă gândesc la ziua de mâine, tremur. Nu dorm noaptea. Am 60 de ani, ce pot să fac eu la vârsta asta. Cum s-o iau de la zero?”.
Este de peste 25 de ani în România, dar nu a reușit să primească cetățenia. „Vorbesc, dar nu știu să scriu. Am fost să depun actele, dar m-au trimis la un avocat care mi-a spus direct: 15.000 de dolari. Am spus: domnule, nu am atâția bani. Știu cum merg lucrurile și când ești străin oamenii se întorc cu 180 de grade. 500, 1.000, poate reușesc să strâng, dar 15.000 nu am. Și nu am avut cetățenie. Am avut carte pe șase luni, apoi pe un an, pe cinci, acum am pe zece”.
„Nu am cerut nimic de la stat”
60 de ani, străin, București, anul 2021. Șansele de a beneficia de un ajutor din partea statului sunt nule, spune Reza Jabbari.
De când sunt în România, nu am cerut nimic de la stat. Mi-am plătit taxele, am respectat legile. Asta vreau să fac și acum. Să îmi explice cineva ce lege am încălcat eu ca să fiu aruncat în stradă, cum se spune, ca un câine. Eu nu am treabă nici cu sindicatul, nici cu Metrorex. Să-mi spună chioșcul ăsta nu e bun, vă dăm o măsuță. Eu sunt mulțumit. Dar noi nu contăm. Suntem nimeni. Vor firme mari, internaționale.
Reza Jabbari:
De asta merge să protesteze. „Este tot ce pot să fac. Poate ne aude și pe noi cineva. Eu vă spun sincer, sper să ne audă și pe noi cineva”.
„O să fie bine”
Pe chioșcul din gangul care dă spre Hanul lui Manuc stă încă lipit numele firmei pe care a înființat-o când a decis să se instaleze în România, „Dana 94”. Și nu regretă nici astăzi pasul făcut. „Nu am vrut să trăiesc într-un regim dictatorial. Nici politic, nici religios. După Revoluție, am simțit că aș putea avea o șansă aici. Iar cu soția, cu copiii, cu toate greutățile, mie îmi place în România”.
Lacrimile care sfidează gravitația, vocea sunt cele ale unui om care s-a trezit la un capăt de linie. Cum se vede viitorul din acest punct?
Tot ce îmi doresc, singura avere pe care mi-o doresc este să dorm liniștit noaptea. Și să pot să stau drept și să spun ce gândesc. Și cam asta o să fie tot ce pot să le las moștenire copiilor. O să vedem ce-o să facem, o să fie bine, Doamne ajută!
Reza Jabbari: