ComenteazăDincolo de colinde şi oameni de zăpadă cu morcovi pe post de nas, românii de la sate mai au o tradiţie care duce la interacţiunea directă a întregii familii. Este vorba de ritualul tăierii porcului de Sfântul Ignat, pe 20 decembrie. Tradiţia a început să prindă contur după cucerirea Daciei de către romani în anul 106 după Christos, când împăratul Traian a transformat-o în provncie romană după ce a cucerit Sarmisegetuza învingandu-l pe regele dac Decebal.
Înainte de acest moment, tăierea porcului nu era o tradiţie ci doar o necesitate care avea loc conjunctural. La vremea respectivă, noţiunea de Crăciun era aproape total necunoscută ca şi ideea de creştinism. Isus se născuse cu doar 106 ani înainte iar traditia naşterii Domnului nu avusese încă timp să se răspândească
Crăciunul, limba latină şi tradiţia tăierii porcului au ajuns aproximativ în acelaşi timp pe teritoriul ţării nostre
Romanii au adus cu ei limba latină, Crăciunul (odată cu creştinismul primar) şi tradiţia tăierii porcului. Interesant este că la început nu a existat o ascociere religioasă între Crăciun şi sacrificarea ritualică a porcului. Privind din perspectivă psiho-socială, povestea este de-a dreptul amuzantă. La vremea respectivă nu existau frigidere sau dispozitive de a tine carnea la rece. De aceea porcul se tăia la începutul iernii pentru că, el fiind un animal masiv, carnea rezultată sa poată fi pastrată nealterată până aproape de primăvară ca urmare a gerului iernii. Vara se tăiau păsările pentru că erau mici şi carnea lor era consumată pe loc.
Vechii daci supravieţuiau o iarnă întreagă din carnea, slănina şi şoriciul unui singur porc de familie, chiar daca sacrificarea nu avea şi un ritual. Cand au venit romanii,care afirmau că rolul lor este să civilizeze hoardele barbare, au adus cu ei noţiunile de pomana porcului, de sângerete, au adus afumătoarea cu rumeguş cât şi diferite reţete de preparare a cărnii de porc. Încă de pe atunci romanii făceau un fel de prosciutto crudo (care nu se numea aşa atunci) din pulpa de porc.
Dacii au preluat repede atăt tradiţiile cât şi modurile de preparare fiind foarte impresionaţi de ideea de afumare a cărnii de porc. Tot romanii au popularizat şi noţiunea de cărnaţi pe teritoriul nostru. Ei au adus în premiera reţete bazate pe carne tocată la care vechii daci nu s-ar fi gândit, ei mâncănd mai mult carne simplă friptă la proţap.
Românul nu a fost doar frate cu codrul… ci şi cu porcul!
După apoximativ 400 de ani de când Dacia fusese cucerită de Traian, Ţările Române aveau în faţă un pericol major: turcii!. Venise rândul porcului să îi ajute pe cei din Moldova,Transilvania şi Ţara Românească prin însuşi prezenţa lui pe care turcii o dispreţuiau. Pe de-o parte porcul devenise de departe principala sursă de carne a locuitorilor celor 3 ţări române salvăndu-i de la foamete iar pe de altă parte prezenţa porcului în gospodării le genera turcilor o repulsie care îi ţinea căt de căt la distanţă de casele oamenilor. Dacă ar fi crescut oi, vite sau capre, turcii le-ar fi luat imediat pentru consum propriu, dar porcii ramâneau exclusiv ai nostri.
Ştefan cel Mare se folosea de porci pentru a-i învinge pe turci
Se spune că Stefan cel Mare mai ordona lăsarea de porci morti in calea turcilor pentru a le genera un sentiment de teamă şi nesiguranţă. La bătălia de la Podul Înalt din 1475, Suleiman Paşa, conducătorul oştirilor păgâne se minuna cum de nişte „mâncători de porci” precum oamenii lui Ştefan îi pot administra aşa o înfrângere în luptă. În ciuda marilor victorii ale domnitorilor români precum Stefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi alţii, Ţările Române au plătit mult timp tribut turcilor. Tributul consta de obicei in galbeni de aur luaţi de la boieri dar în anumite situaţii se platea tributul şi în animale, vite sau oi, sclavi sau femei frumoase pentru sultan. Astfel românul nu era sigur decat pe porcul din gospodăria lui pentru că turcii nu îl voiau, ba chiar fugeau de el. Se poate spune fară exagerare că românul nu a fost frate doar cu codrul …ci şi cu porcul în acea perioadă. Din punct de vedere psihologic atunci a avut loc o dependenţă totală din perspectiva hranei, a locuitorilor Ţărilor Române de porcul din ogradă. Acea perioadă a cimentat obiceiurile tăierii porcului pe fondul nevoii de supravieţuire. De aceea românii sunt aşa de pătimaşi şi acum în păstrarea acestor obiceiuri spre deosebire de alte popoare care deşi manâncă porc nu au tradiţii legate de el ci doar cumpără căteva fripturi de la magazin.
Si românii au porcii lor, nu-i aşa?
Aşa-i! La propriu! Fiind mari consumatori de carne de porc, românii au creat de-a lungul timpului căteva rase proprii de porci printre care Mangaliţa, Bazna, Albul de Banat şi Albul de Ruşeţu. În prezent porcul furnizează aproape 50% din totalul producţiei naţionale de carne. Odată cu migrarea celor de la sate către oraşe şi tradiţiile tind să se piardă în negura timpului. O altă cauză asociată tendinţei de dispariţie treptată a tradiţiilor tăierii porcului este şi legislatia privind protectia animalelor in timpul sacrificarii, ( n.r Directiva 93 / 113 C.E. si Ordinul A.N.S.V.S.A nr. 180 / 2006) stabileste conditiile de sacrificare numai in abatoare autorizate cu mici excepţii pentru consum propriu. Poate veţi răde dar pe meleagurile noastre au ajuns şi porci made in China precum rasele Meishan sau Jianxing. Să sperăm că nu vin la pachet cu tradiţii chinezeşti. Poftă bună şi la mulţi ani!
