Obscenitatea la români. Cercetătorul Mircea Păduraru: „Folclorul cu și despre sex traversează toată cultura populară, de la ghicitori, snoave până la elemente de ritualitate serioasă” INTERVIU

„Există ceva care vibrează plăcut la poanta sexuală. Este eficientă în producerea detensionării, a stării de bine, în generarea râsului sănătos. Dar are de-a face și cu plăcerea transgresiunii regulilor, cu realizarea de complicități & solidarități, cu producerea unei mini-comunități de circumstanță constituite în jurul poantei erotice. Toți cei care se întâlnesc în atmosfera unui banc, snoavă, cântec obscen devin volens nolens o mică comunitate”, explică cercetătorul.

Clarificări despre folclorul obscen

Vasile Ernu: Mircea Păduraru, felicitări pentru acest studiu ambițios despre „fondul interzis” care se ocupă cu studierea folclorului obscen și pornografic. Pentru că suntem în spațiu mai puțin academic o să început direct: ce este acest folclor obscen?

Mircea Păduraru: Mai întâi, merci pentru posibilitatea de a povesti și altfel despre cultura populară și despre cei ce o studiază, căci „Fondul interzis. Incursiune în antropologia folclorului licențios” este despre ambele. 

Recomandări

Klaus Iohannis, ultimul mesaj de 1 Decembrie ca președinte: „Știu că am făcut greșeli, vă cer iertare”. Bilanțul celor 10 ani de mandat | VIDEO

Concret, prin folclor așa-zis obscen/pornografic/licențios/scatologic ș.a.m.d. înțeleg acele creații populare care vorbesc explicit despre sex. Nu mă refer doar la creații simpatice de felul: 

„Frunză verde de arțar/

Leliță cu pieptar/

Cum ți-aș face un sărindar?/

Sărindaru ți-e făcut/

Cu spatele la pământ/

Și cu piciorele în vânt./

Tu să numeri stelele/

Și eu petricelile” 

Aceasta este o strigătură care doar evocă aluziv actul sexual prin precizarea „poziției clasice” de sex –, mă refer la desemnările explicite, fără perdea, percepute îndeobște ca violente. De asemenea, nu e vorba doar de cântece sau strigături. Folclorul cu și despre sex traversează toată cultura populară, de la ghicitori, snoave ori proverbe până la elemente de ritualitate serioasă, pe care o numim sacră, bunăoară din cadrul colindatului, călușarilor ori din spațiul ritualurilor biografice. Este vorba deci de un tip de creativitate tradițională care atinge virtualmente toate temele și registrele culturii folclorice.

Observi că spun „așa-zis obscen”. Încerc să fiu atent la modul în care folclorul sexual este perceput în cadrul grupurilor umane de unde a fost cules. Spun „grupuri umane”/„comunități umane” ca la școală… Dar e vorba, de fapt, de semenii noștri. De oameni ca noi. 

Recomandări

Călin Georgescu a acordat un interviu celui mai vechi ziar britanic în casa de pe câmp a unui prieten din Izvorani și a spus din nou că Putin este un „patriot” | VIDEO

Scrisul etnologic tinde să-și construiască obiectul prin folosirea unui limbaj care strecoară o distanță temporală între cercetător și subiecții cercetați, prin intermediul căruia cei din urmă apar ca dintr-un alt timp și oarecum inferiori. Johannes Fabian, într-o carte foarte bună, „Time and the Other…”, ne arată de ce să nu facem asta. 

Spuneam deci că, foarte frecvent, când oamenii cercetați de etnologi verbalizează folclor sexual între ei, acesta nu e perceput nici ca obscen, nici ca pornografic. Cercetătorul este cel care s-a obișnuit să îl vadă așa. Și, chiar dacă în forul său interior nu îl consideră obscen, când e în situația de a-l tipări și comenta, o face folosind vocabularul peiorativ, încărcat de conotații devalorizante ale omului pretins civilizat, spirit fin, da capo al fine intelectual. 

Asta, e drept, și pentru că folcloriștii înșiși au fost modelați de așteptările cu care au fost mereu înconjurați, anume să producă lucruri drăguțe, despre ciobani senini în fața morții, socăcițe, Crăciunul de altădată și bunici vrednici – adică acele clișee spiritualizante, ficționalizante despre țăranul român. 

Or, pentru mine distincția emic/etic, căci despre ea e vorba, e o chestiune de respect – față de cei care le-au oferit cercetătorilor acest tip de informație, dar și față de tereniștii care au cules folclor sexual crezând în importanța gestului lor. 

Recomandări

Renumărarea voturilor: peste 50% din buletine au fost verificate. Care este situația în lupta pentru locul 2 la prezidențiale SURSE

Funcția socială a înjurăturii

– În frageda tinerețe eram pasionat de școala de semiotică de la Tartu, unde aveam prieteni: un amic studia înjurătura, sudalma care e baza limbajului licențios. Ce este de fapt înjurătura și care este funcția ei?

– Blestemele, ca și înjurăturile, reprezintă manifestări folclorice ale unor complexe afective negative. Petru Caraman și alții ne învață că toate înjurăturile vor fi fost cândva blesteme. Toate drăcuielile, banalizate azi, au avut odinioară valoare magică. Pentru că erau realmente înfricoșătoare, acestea generau rituri de apărare și contraatac, implicau oameni specializați în blestemății, un arsenal de gesturi și obiecte rituale, pe lângă vorbe… 

Înjurăturile de azi, dacă acceptăm povestea de mai sus, reprezintă echivalentul profan al blestemelor de odinioară. La fel ca blestemul, și înjurătura e mai mult arma săracului, a celui mai slab ori a celui care nu poate acționa fizic. 

E limpede însă că azi înjurătura e mult mai mult decât povestea ei „religioasă”. Formula ei implică adesea lumea de sus și pe cea de jos, animale și lucruri, oameni și zei etc. Am convingerea că performarea sa e generatoare de dopamine & endorfine, cum e și o foarte eficientă strategie retorică – trop, aduce expresivitate, e opusul limbajului plat. 

Trebuie să spun că pe teren sau prin documentele folclorice publicate am descoperit printre înjurături foarte multe bijuterii, mostre de creativitate poetică extraordinară. Multe sunt adevărate minipoeme, remarcabile prin puterea de condensare, virtuozitatea asociativă ori îndrăzneala metaforică. 

Suplimentul la Atlasul lingvistic român, cel din 1942, dedicat termenilor considerați obsceni (apărut sub înaltul patronaj al regelui, iată!), conține multe astfel de capodopere. 

Alan Dundes scrie despre un obicei al tinerilor afro-americani de a se duela prin înjurături. Ceva asemănător am întâlnit și la noi, chiar dacă nu a fost documentat. În copilăria mea de la bloc am asistat la multe astfel de dueluri – cine înjură mai vârtos și mai expresiv, bunăoară de mamă. Și astea nu se terminau cu cafteală. Caracterul de joc, de competiție era cumva subînțeles și nimeni nu se simțea „atins”, decât în orgoliul de a nu fi ieșit învingător. Căci, se-nțelege, era un spectacol cu public.

Sigur că majoritatea sudălmilor nu sunt capodopere, dar ele rămân serioase întrucât conțin formula sau urmele unui proiect imaginar vindicativ, furnizându-i celui ce înjură o mai mică sau mai mare satisfacție imaginară. La rigoare, înjurătura activează o fantasmă compensatorie, deschide un plan imaginar în care cel care înjură încearcă, pe această cale, confortul învingătorului. 

Poanta sexuală traversează ierarhiile economice și culturale

– Spune-mi, te rog: de ce sexul e atât de important în limbajul licențios?

– Pentru că place! Îl performează țăranul și profesorul universitar, preotul și tâlharul, folcloristul și chimistul, săracul și boierul. Traversează ierarhiile economice și culturale. În țărâna care suntem ca specie există ceva care vibrează plăcut la poanta sexuală. 

Este eficient în producerea detensionării, a stării de bine, în generarea râsului sănătos. Dar are de-a face și cu plăcerea transgresiunii regulilor, cu realizarea de complicități & solidarități, cu producerea unei mini-comunități de circumstanță constituite în jurul poantei erotice. Toți cei care se întâlnesc în atmosfera unui banc, snoavă, cântec obscen devin volens nolens o mică comunitate. 

Apoi sunt forme ale glumei obscene care presupun un joc mai subtil și mai „coercitiv” între vocabule și reprezentări. Orice vocabulă (mai vârtos cele implicând sex, ne asigură teoreticienii) produce reprezentări în mintea celui care aude. Când nu suntem pregătiți ori avertizați și o asemenea poantă sexuală cade din senin, atunci suntem realmente aruncați fără voia noastră într-o comunitate stânjenitoare. Putem face mutre, mormăim a neadeziune, dar suntem acolo, am și actualizat – în fața altcuiva, nu în intimitate – o reprezentare sexuală… De aici senzația de invaziv și de abuz. 

Freud are multe de spus în privința asta. Dacă vorbim despre înjurături, aici sexul e important pentru că „spurcă”, maculează ținta imprecației. Caraman, pomenit mai sus, crede că tocmai prin excesul de pornologie (așa scrie el) blestemele/descântecele decad de la condiția de poezie sacră (eficientă magic) la cea de „poezie pură”, cu înțelesul de poezie eliberată de sarcina magică. Prin urmare, pornologia erodează funcția magică. De la blestem ca formă magică urmărind anihilarea fizică a celui blestemat se ajunge, prin mai multe faze de eufemizare și decădere magică, la o poezie satirică, care doar îl spurcă & batjocorește în ochii celorlalți pe cel vizat.

Structura înjurăturii în ceea ce privește referirile la cele două organe genitale

– Care domină: sexul feminin sau cel masculin în construcția de limbaj licențios? 

– Până recent s-a crezut că poantele sexuale, strigăturile fără perdea și anecdotele așa-zis pornografice constituie privilegiul categoric al bărbaților. Sunt însă date de teren și analize care ne dau motive să revizuim acest postulat. De pildă, Béla Bartók arată că majoritatea pieselor din minunata sa colecție de Kryptadia (termen care în folcloristica internațională denumește folclorul sexual) ar fi fost culese de la femei… O asemenea informație stârnește discuții aprinse, căci femeile, confirmă majoritatea studiilor la temă, proferează măscări în câteva contexte rituale și pe la șezători, nu pe la petrecerile publice, unde doar bărbatul are voie să strige grosolănii, iar tinerele – potrivit aceleiași biblioteci de etnologie națională – au datoria sacră să roșească, să se îmbujoreze și să se fâstâcească. 

Dacă te referi la care organ genital are supremația, cel feminin sau cel masculin, cred că aici lucrurile stau destul de democratic. Fantasmele erotice presupun prezența/evocarea ambelor. 

Cel feminin e evocat de mintea masculină. Oricum, cred că o mare parte din creativitatea folclorică sexuală/erotică de concepție feminină ne e străină. Căci mult folclor a fost cules de bărbați… 

Ovidiu Bîrlea, care a avut o relație specială cu folclorul considerat pornografic, credea că inventarea și debitarea publică a acestor piese nu trebuie confundate. Adică e posibil ca femeile doar să creeze strigătura sexuală pentru a înarma bărbații cu muniție poetică de executat la horă, posibil chiar împotriva lor… În fine, îmi amintesc că odată, pe teren, undeva lângă Iași, am fost martor la o scenă fabuloasă în care vreo 5-6 bătrâne de peste 70 de ani, învârtind sarmale pentru o sărbătoare de hram, au început să debiteze unele dintre cele mai îndrăznețe și mai ingenioase glume sexuale: un scurt torent, dialogat, de replici, acompaniat de râsete zgomotoase. 

Tematica mare era ușor necrofilă, implicând funeraliile, mai precis secvența spălării rituale a defunctului, imaginându-se pe ele însele în ipostaza de a fi spălate de diferiți bărbați din sat… Un moment feminin de maximă dezinhibare. M-am făcut mic! Din păcate, prezența mea a fost remarcată de una dintre femei: „E băiatul ăsta de la oraș aici…”. Glumele au încetat, în ciuda insistențelor mele că nu mă deranjează… că eu nu… N-a mers. 

Accesul la astfel de momente se face prin teren intensiv și familiarizare profundă cu oamenii locului. Evident că am plecat de acolo, lăsându-le simpaticelor bătrâne spațiul de a râde în voie, nestingherite. 

Cum gestionează preoții înjurătura

– Personal, crescut și educat în mediul puritan protestant unde cuvintele licențioase și înjurătura sunt interzise, am fost mereu șocat, dar și fascinat de prezența acestor cuvinte în limbajul familiilor din mediul ortodox. Adică un popă înjură fără probleme și nu e pedepsit. Există o explicație? De unde această lejeritate? Cum a gestionat creștinismul această poveste?

– Preoții au gestionat acest aspect cum au putut… E limpede că preoții mustră și pedepsesc canonic înjurătura, mai vârtos pe cea implicând ființe divine sau obiecte consacrate. Îți amintești de predica la duminica vameșului a lui Antim Ivireanul, care oferă – acolo, se pare, la liturghie – o listă impresionantă de înjurături de lucruri sfinte. 

Dar nu e singurul. Și în Cartea de învățătură a diaconului Coresi și în alte locuri se găsesc referințe care descalifică înjurătura. În Coresi există niște cuvinte de ocară foarte dure împotriva cântecelor „curvești” sau „de curvit” care „duc la jucări cum nu se cade și la necuvioase lucruri“. 

Dar cultura ortodoxă, fără discuție, a fost mai îngăduitoare în această privință decât lumea evanghelică pe care o evoci. Cea dintâi pare să fi înțeles că înjurătura e arma săracului și unul dintre puținele sale mijloace vindicative. Poate că a înțeles și viceversa: că e sursă de plăcere, una mai puțin dăunătoare decât faptele însele. Apoi, dacă ce e de regulă interzis poate fi gustat doar aici, în cântecul obscen sau în snoava „pornografică”, deci doar imaginativ-fantasmatic, atunci folclorul sexual are funcția sa pozitivă… căci oferă satisfacții fără a compromite prea grav ordinea socială. Păcatul cu gândul e preferabil celui cu fapta. 

Popa, pe de altă parte, e om ca toți oamenii, iar faptul că și el înjură nu pare să-l descalifice, ci să-l facă mai simpatic, micșorând distanța dintre el ca sacerdot și mirean. Dar nu aș explica teologic fenomenul, ci mai degrabă sociologic – înjurătura e puternic, adânc înscrisă în habitus, în modul de a înțelege realitatea al oamenilor de pe aceste meleaguri. De asta nici sancțiunea ei pe linie ecleziastică nu e severă. 

Înjurătura în totalitarism

– Apropo de ce vorbeam mai sus, de religie și discurs licențios: nici regimurile totalitare nu prea acceptă formal înjurătura, dar nici lumea numită „cultă”, „civilizată”. De ce? Aici probabil aș întreba și despre miza politică a cuvintelor licențioase și mai ales a cenzurii (le pun împreună).

– „Regimurile totalitare sunt pudice”, spunea Ion Bogdan Lefter comentând expoziția „Erotism și sexualitate în Epoca de Aur” coordonată de Cosmin Năsui & co. Asta pentru că pricep potențialul subversiv al limbajului considerat obscen, al folclorului sexual și al artei & literaturii erotice. Sunt mai multe perspective în care teoreticienii discută puterea limbajului „obscen“. În ordine socială, ține de aceea că rostește ceea ce nu se spune, ceea ce limbajul convențional refuză să numească. În acest sens, cuvântul obscen „cuts through the respectable“ (taie ori străpunge respectabilul), spune un teoretician al obscenității. De aici și aura sa morală (căci stă în relație cu adevărul), dar și miza sa politică, fiindcă acel „ce nu se spune” nu reprezintă un dat natural, ci unul istoric, depinzând mereu de convențiile stabilite de cei puternici. 

Dar actualizarea limbajului obscen produce violarea tabuurilor și, prin aceasta, pune în pericol ordinea socială. Are forța de a zdruncina edificiul social constituit prin limbajul „civilizat”, dar și ordinea ierarhiilor politice consacrate – înalt/josnic, pur/impur, decent/indecent. Nu e de mirare că regimurile totalitare au creat instituția cenzurii. 

Să nu uităm că obscenitatea folclorică și literară a fost de foarte devreme, încă de prin secolul al XIX-lea, cenzurată la noi. Igienizarea primelor colecții de folclor (cu suprimarea sau substituirea/rescrierea termenilor obsceni), procesul intentat lui B.P. Hasdeu pentru o piesă literară considerată pornografică, scandalul creat în jurul Materialurilor folcloristice coordonate de Tocilescu ș.a.m.d., toate sunt mărturii ale unei ordini politice care sancționează obscenitatea. 

Este foarte amuzantă critica pe care o face Iorga colecției lui Tocilescu, doldora de folclor sexual, istoricul imaginându-și cum elevele neprihănite de la școala patronată de regină citesc „cele mai mari murdării care au trecut vreodată sub tipărit”. 

Nu e de mirare că avangarda românească includea în proiectul ei și detabuizarea sexului. Vezi Geo Bogza și alții. Aceste gesturi de îndrăzneală au fost uneori blocate cu ajutorul poliției. Mi se pare interesant să amintim și de scrierile scandaloase ale unui Gershon Legman (specialistul american nr. 1 în domeniul folclorului erotic), ale cărui texte erau în vizorul poliției, FBI-ului, dar și al United States Post Office Department – adică și factorul poștal punea umărul la igienizarea pieței tipăriturilor din SUA anilor 40-50… 

Fascinant este și modul în care un Ovidiu Bîrlea, în contextual anilor 70, apără cele două corozive ale lui Creangă și, prin extensie, și domeniul folclorului erotic, interpretându-l prin limbajul etnologiei religiei…

Dar obscenitatea, pentru că presupune încălcarea regulilor, pare să pună în joc și ideea de libertate. În „Istoria culturală a masturbării”, Thomas W. Laqueur arată că părinții autoritari și pedagogii terorizau adolescenții nu pentru a-i feri de orbire sau de alte boli derivând, se credea atunci, din practicarea sexului solitar, ci pentru a le refuza cultivarea și stimularea unei intimități imaginare, personale, în care puteau experimenta, pe lângă fantasme și delicii adulte, un domeniu al libertății interioare, cu gânduri și reprezentări, evaluări și atitudini care scăpau regulilor și controlului autorităților cenzurante. 

Vocabularul românesc, unul dintre cele mai bogate în înjurături 

– Încă o chestiune care pe mine mă frământă de ceva vreme: nu am mai întâlnit în limbile pe care eu le cunosc un set atât de bogat al înjurăturilor legat de cuvintele și elementele sacre, religioase. Adică limba română permite și chiar încurajează o extensie a înjurăturilor cu toate obiectele și elementele sacre. Cum explici asta?

– Da, am pomenit mai sus de frustrarea lui Antim Ivireanul, care se plângea că poporul înjură de toate cele și mai vârtos de cele sfinte: de Dumnezeu, de cruce, candelă, Precistă, cuminecătură, anafură, Paște ș.a.m.d. + compunerile ingenioase precum „dumicandela” și altele ca acestea. Admit că ele produc un spectacol ingenios și reprezintă o probă despre capacitările de creație ale oamenilor de pe la noi, dar nu cred că româna ar avea posibilități superioare în această privință față de alte limbi. 

Totuși pentru Biserica Ortodoxă și discursul esențialist & metafizic despre neam, pământ, religie și limbă (Blaga, Stăniloae etc.) această realitate furnizează proba empirică supremă care relativizează toate tezele cuprinse în acest tip de discurs. Pe de altă parte, am impresia că s-ar putea spune și viceversa: înjurătura se face cu elementele universului apropiat. Prin urmare, tocmai pentru că sunt foarte religioși, românii înjură de cele sfinte… Oare are sens ce spun? 

– Apropo: tu cum ai ajuns la acest subiect, la această temă de cercetare? Și cum faci cercetarea?

– Am sesizat încă din studenție că e un subiect despre care nu se vorbește decât în pauzele conferințelor sau prin alte spații neoficiale, și cu o atitudine distrată – cum altfel?! Am vrut să văd ce e aici. Mai întâi a fost curiozitate. Mai târziu am înțeles miza politică a acestui subiect și am putut pune în legătură mai multe gesturi și atitudini amendabile prin raportare la epistemologia disciplinei, dar care erau și încă sunt acceptate în construirea etnologiei naționale: ignorarea folclorului sexual, practici de igienizare & rescriere și estetizare a terenului, o privire predominant idealizantă și spiritualizantă asupra țăranului român ș.a. 

Această temă mi-a părut a fi punctul de plecare cel mai legitim și mai firesc pentru a pune în discuție toate aceste lucruri. Un amic, după ce a citit prima variantă, mi-a spus direct că, deși e, fără discuție, o carte despre folclorul sexual, ea poate fi privită și ca o lectură politică a etnologiei naționale, ca un exercițiu de „deconstrucție a națiunii” în sensul în care vorbea regretatul Vintilă Mihăilescu. El atribuia discursului antropologiei „în primul rând o miză ideologică și morală: deconstrucția națiunii și a discursurilor sale totalizante […]. Discursului național-comunist și ansamblului locurilor sale comune trebuia să li se opună o analiză deconstructivistă de tip postmodern pentru a permite României să-și regăsească drumul spre modernitate și democrație”. Iată și un citat. Dar îmi place să cred că și ce fac eu se înscrie în această linie trasată de Vintilă Mihăilescu.

Cum fac? Recitind critic cât mai multă etnologie-folcloristică-etnografie și antropologie română. În primul volum arăt cum au gândit etnologii această dimensiune a creativității populare, cum au conceptualizat-o, ce au spus, ce nu au spus, dar ar fi putut spune etc. E un exercițiu de vizualizare a doxei etnologiei naționale. În vol. II mă raportez la folclorul sexual cu ceva mai multă îndrăzneală interpretativă. Aici analizez în context folclorul pornografic de petrecere, cercetez alte sexualități decât cele hetero + modalitățile locale de normalizare sexuală, economii carnale, violență sexuală ș.a. 

Cum evoluează limbajul licențios

– Sunt curios dacă urmărești să vezi cum se schimbă limbajul licențios. Adică cum evoluează el de la o generație la alta: de la boomeri la fulgi de nea? Se schimbă ceva esențial sau doar cuvinte?

– Precum toată cultura populară, și folclorul este un copil al timpului său: nu are cum să nu fie și contemporan. Negreșit apar noutăți în repertoriu – și în vocabular, și în strategiile de producere a sensului. 

Funcțiile însă nu prea văd cum se pot schimba, căci, câtă vreme există, trebuie să împlinească funcțiile discutate mai sus. Dacă ai în vedere corectitudinea politică și „fragilitatea” fulgilor de nea, cred că ea va funcționa ca provocare, ca motivare suplimentară pentru a găsi resursele capabile să producă efectul dorit. Dar într-adevăr, sesizez și eu schimbarea. 

Inclusiv în discuțiile cu studenții și masteranzii din anii trecuți am remarcat ezitarea lor în fața limbajului contondent al folclorului erotic. Tind să îmi explic totuși această reținere mai degrabă prin surpriza temei: deși nu am nicio îndoială că acest registru folcloric & lingvistic nu le e deloc străin, cred că au fost surprinși să-l reîntâlnească într-o sală de curs și problematizat frontal prin intermediul conceptelor și teoriei de maximă onorabilitate.   

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro