Olteniţa – Bucureşti, trenul unde nici un călător nu circulă legal: «Ce-i ăla bilet, tată? Noi dăm un leu şi mergem cu Naşu’»

Primul drum pe care l-am făcut pentru a vedea cum călătoresc navetiştii a fost pe linia Olteniţa – Bucureşti. La patru dimineaţa, cu greu a venit vânzătoarea la ghişeu să ne vândă bilete: 6,20 de lei pentru unul până la Bucureşti, la Titan Sud. Pe peronul gării apar câteva feţe obosite. În tren e semiîntuneric, uşile dintre vagoane scârţâie ca-ntr-un film de groază. La staţia Curcani urcă trei bărbaţi duhnind a alcool. “Băi, mai am doar un leu în portofel”, spune unul. Celălalt îi răspunde: “Păi, nu mai da banii la femei. Chiar, ce face Mimi? Mai întreabă de mine?”. De la Budeşti, trenul începe să prindă viaţă. Urcă mai mulţi navetişti. Toţi au locurile deja ştiute în tren. Se aşază pe banchete şi se uită dubios la noi. Suntem străini în peisaj. La staţia următoare se urcă alţi călători. Şi, culmea: se salută cu cei care sunt deja în tren. “Bună dimineaţa”, răsună în tot vagonul.

Tichetul la casă costă 6,2 lei

Vine “Naşu”. Toţi din vagon îi dau bani. Bătrânul de lângă mine dă noroc cu el şi nu-i dă nimic. I-am întins şi eu biletele. Al meu şi al fotoreporterului. Controlorul s-a uitat lung la ele şi apoi la mine. Mi-a dat biletele, nu fără a-mi arunca din nou o privire dubioasă. Când să pun biletele în geantă, bătrânul de lângă mine mă prinde de mână: “Ce sunt alea, tată?” “Bilete”, îi răspund. “Daaa? Şi cât ai dat pe unu, tată?”, “6 lei şi 20 de bani”, îi zic. “Doamne”, îşi face semnul crucii. “Păi, cine v-a zis să luaţi bilete, tată, că mergeaţi cu băiatu ăsta, cu «Naşu», cu 4 lei”. “De fiecare?”, întreb. “Nu, amândoi. Dădeaţi şi voi doi lei. Noi dăm câte un leu şi mergem cu «Naşu», dar voi dădeaţi doi, că sunteţi noi în zonă”, încheie bătrânul. Până la Titan-Sud am mers ca sardelele. Trenul era plin-ochi, dar nu am văzut pe nimeni care să aibă bilet.

fotografii: Vlad Chirea

Urmărește-ne pe Google News